Piteştiul de altădată. Casa Bobancu
Din arhiva familiei am cules date mai puţin cunoscute despre Casa Bobancu, situată pe strada 1 Mai, strada unde mi-am petrecut adolescenţa şi tinereţea, până în 1982, când am părăsit România.
În stilul vilelor de munte
În anul 1914 au fost începute lucrările de construcţie ale vilei, pe un teren de 2.000 mp. Din 1912, partea centrală a Piteştiului fusese canalizată, avea apă potabilă şi lumină electrică. Familia Bobancu era originară din Transilvania, din Braşov, iar domnul Bobancu senior deschisese o farmacie modernă la Piteşti. Arhitectul angajat era originar din Piteşti, Ion Simionescu. Ulterior, acesta a devenit, pentru câţiva ani, arhitect-şef al Bucureştiului. Clădirea a fost construită în stilul vilelor de munte româneşti, dar cu influenţe elveţiene şi austriece. Casa a scăpat de naţionalizare, aşa încât atât familia Bobancu, cât şi alte două familii au locuit acolo.
Şi acum să „tragem trăsura la scara amintirilor”, aşa cum s-a exprimat poetul Ion Pillat, atât de ataşat locurilor piteştene, unde a copilărit. Intrarea de onoare prezintă o marchiză, câteva scări de mozaic, iar odată intrat se vede un glasvand din lemn de stejar şi cristal, şlefuit până la tavan. Camerele de la parter sunt înalte de patru metri. Holul de onoare, spaţios, este pardosit cu parchet de stejar. Pereţii şi tavanele sunt decorate în tempera cu elemente florale, fiind opera cunoscutului decorator de interioare austriac Rudolf Materna, cel care şi-a pus amprenta şi la casele Baiulescu. Camerele erau luminate de candelabre. Tavanul uneia dintre încăperi sugera cerul cu nori, realizat de acelaşi R. Materna. Mobilierul fusese adus de la Viena, în special în stil „Maria Teresa”. Instalaţiile sanitare erau, pentru Piteşti şi pentru epoca aceea, un lux, cu cazane boiler de aramă, mozaic pe jos, pereţi tot în tempera, bidet şi closet de producţie franţuzească.
Wilhelm al II-lea, găzduit în vilă
Casa a fost inaugurată în iulie 1915. Din punct de vedere istoric, se ştie că în 1915 România păstra încă neutralitatea în război. Dar în august 1916, regele Ferdinand, la impulsul guvernului, declara război Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). După scurte succese ale armatei române, condusă de generalul Praporgescu, în sudul Transilvaniei, germano-austriecii au respins-o, generalul însuşi a fost rănit mortal în Munţii Făgăraşului, armata a IX-a germană, sub comanda generalului Erich von Falkenhayn, a trecut defileul Oltului, iar avangarda comandată de generalul Kraft, adjunctul lui Falkenhayn, a intrat, la 16 noiembrie 1916, în Piteşti, care va fi sub ocupaţie militară germană până în noiembrie 1918. Generalul Kraft a fost instalat în Vila Bobancu, iar ulterior a apărut şi feldmareşalul von Falkenhayn, fiind adăpostit în acelaşi loc. Până în 1918, pe acolo aveau să treacă şi mareşalul Mackensen, generalul german Print von Schaumburg-Lippe, generalul austriac conte Potocki. Dar evenimentul senzaţional s-a petrecut în 1917. Împăratul Wilhelm al II-lea (Kaiser) a venit în inspecţie pe frontul balcanic, pe Dunăre, până la Turnu-Severin, apoi cu un tren blindat a ajuns şi la Piteşti. A avut acest itinerar deoarece a ţinut să meargă la Curtea de Argeş, la mormântul lui Carol I, care i-a fost fidel. Împăratul a petrecut două nopţi în Casa Bobancu, apoi şi-a continuat drumul spre Bulgaria (aliata Germaniei), apoi la Constantinopol pentru a se întâlni cu Sultanul.
Verişoara lui Iorga şi Ateneul
De menţionat că soţia farmacistului Bobancu, Tatiana, era institutoare şi verişoara lui Nicolae Iorga. Ea a desfăşurat o activitate social-culturală de amploare, începând cu 1920. În acest an a fost fondat Ateneul „Ionescu-Gion”. Gheorghe Ionescu-Gion (1857-1904) a fost unul dintre cei mai străluciţi intelectuali pe care Piteştiul i-a dat ţării. Istoric, născut la Piteşti, este cunoscut pentru lucrarea „Istoria Bucureştilor”. A studiat la Paris, unde şi-a luat doctoratul în litere, iar la Brüxelles, in istorie. A fost membru al Academiei Române. Printre publicaţiile sale se numără „Călătoria lui Carol al XII-lea prin România”, cu referiri preţioase la trecerea regelui suedez prin Piteşti. Ateneul menţionat a fost, de fapt, o mică Academie de litere, istorie, artă şi ştiinţe, care a funcţionat până în 1948, anul decesului fondatoarei.
La Ateneu se organizau conferinţe ţinute de personalităţi marcante: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sorbul, Gala Galaction, Ion Pillat, Mihail Lungianu. De asemenea, au participat şi doi renumiţi jurişti ai epocii, fraţii Emanuel (Nolică) şi Eftimie Antonescu, profesori universitari şi doctori în drept. Tot aici aveau loc concerte de muzică de cameră. Cvartetul de coarde, înfiinţat deja în 1913, îl va avea alături de N.N. Brânzeu şi pe farmacistul N.N. Bobancu junior (vioară). Cvartetul va ajunge cvintet şi apoi sextet, iar în cele din urmă orchestră de muzică de cameră, abordând creaţii ale lui Haydn, Mozart, Schubert, Bach etc. De notat că Nicolae N. Brânzeu era absolvent al Conservatorului din Bucureşti şi Paris, compozitor, dar şi licenţiat în drept. Biblioteca Ateneului „Ionescu Gion” se află acum în fondurile Bibliotecii municipale (judeţene) Piteşti, iar o parte din cărţi a fost donată chiar de Gh. Ionescu-Gion Colegiului „Brătianu”. Pe timpul acela, la Ateneu, pe lângă bibliotecă, şi conferinţele amintite erau publice; în plus, erau şi şezători culturale şi, ceva nou pentru epoca aceea, audiţii colective la radio. Doamna Tatiana Bobancu a publicat în 1933 un volum intitulat „Bisericile din oraşul Piteşti cu un mic istoric”.
Închei aici lunga galerie de personalităţi care s-au perindat prin Casa Bobancu şi care i-au conferit titlul de clădire istorică. Nu cred că în municipiul Piteşti (cu excepţia clădirilor oficiale) se mai poate găsi o casă cu un asemenea palmares cultural şi istorico-politic.
Deosebit de interesant și documentat articolul Marianei Clemens. În copilărie, ca și ea, am fost de nenumărate ori în casa Bobancu, dar, din marea grijă pe care ne-o purtau, părinții nu ne-au povestit nimic din istoria casei. În inocența copilăriei și în situația dată, riscam să povestim, unde, sau cui nu trebuia, iar repercusiunile le-ar fi suportat părinții. Citind articolul, cred că mulți din generația noastră, ”am tras la scară varii amintiri”, pentru care îi mulțumim autoarei.
Probabil cea mai buna contributie a Marianei Clemens la readucerea in memoria colectiva (daca mai exista) a istoriei orasului. O documentare de exceptie pe care o banuiesc a proveni din arhive straine (noi stralucim prin absenta in domeniu).
Felicitari!