„Am ratat şansa de a-l avea pe regele Mihai cap al statului”

– Interviu cu Stelian Tănase (III) –

– Aţi lansat, şi la Piteşti, cartea „Conversaţii cu Regele Mihai”. Aţi avut privilegiul să-l cunoaşteţi pe Regele Mihai, să-i scotociţi prin memorie… Cum e să stai de vorbă între patru ochi cu un personaj istoric?

– În primul rând, foarte intimidant. Deşi era un om fără niciun fel de emfază, de mare simplitate, tocmai această simplitate a lui te făcea să nu ai o relaţie cum ai cu alţi oameni obişnuiţi. Asta-i una. A doua – avea ce spune. Era un om cu o mare experienţă. Mie mi s-a părut un om foarte înţelept, cu vorba măsurată, care nu spunea vorbe aşa, doar ca să se afle în treabă… În plus, avea această chestiune: nu ţinea nici să placă, nici să te convingă, nu avea nimic de apărat. Era rege!

– În ce împrejurare l-aţi cunoscut?

– Eu l-am cunoscut în luna aprilie, la Paris, de Paşti, când am fost invitat de ambasadorul de atunci, Alexandru Paleologu, să vin acolo, ca să-l cunosc. Ceea ce s-a şi întâmplat. L-am cunoscut şi am rămas de vorbă după slujbă, mult, în Casa Parohială. Şi apoi l-am întâlnit o dată, de două ori pe an, în cerc intim – ca să zic aşa – eram poftit ca un devotat… „mihăist”.

L-am văzut la Paris, încă o dată, l-am văzut la Versailles, l-am văzut în ţară – la Bucureşti, la Sinaia. M-a decorat; sunt foarte mândru de asta. Aveam tot timpul conversaţii pe diferite subiecte foarte intime, foarte private, în prelungirea discuţiilor de la Paris. Şi, la un moment dat, i-am propus să înregistrăm cu camerele video, să consemnăm aceste întâlniri, ca să rămână pentru viitorime nişte lucruri, să nu dispară. Nu m-am gândit la o carte. A acceptat fără niciun fel de ezitare. Sigur – poate şi în virtutea faptului că mă ştia deja. Şi, în cursul unei săptămâni, în aprilie, în fiecare zi, ne-am întâlnit la Palatul Elisabeta. Şi am făcut aceste înregistrări pe care, după moartea regelui, soţia mea, Elena Vijulie le-a transcris. A fost o muncă absolut titanică. Ceva ce eu n-aş fi putut să fac. Un an de zile a durat această muncă dificilă şi, împreună cu Editura „Corint”, în toamnă, ne-am apucat de transformarea acestei mase de cuvinte într-o carte. A fost o muncă dificilă de care editura s-a achitat remarcabil.

– Majestatea Sa a avut o reticenţă faţă de anumite teme sau curiozităţi de ale dumneavoastră? Au rămas nişte întrebări nepuse?

– E greu de spus, dar atunci când am simţit că pot să scot mai mult, am insistat. Dacă aţi citit cartea, aţi văzut că nu l-am slăbit, nu am renunţat la întrebări. Alteori, să ştiţi că şi memoria te mai înşală. Noi credem că dacă pui o întrebare, cum era acum 20 de ani, imediat îţi aduci aminte. Nu este adevărat. Memoria îţi face şicane, îţi joacă feste, te lasă sau îşi aminteşte diferit. Ce am avut să-l întreb l-am întrebat. Nu am ocolit nicio întrebare pe care eu am crezut că trebuie să i-o pun. În plus, când mă duceam la aceste discuţii eu veneam din arhive. Pe vremea aia eu lucram în arhive. În fiecare zi eu mergeam la Arhiva Naţională sau în altă arhivă din România şi lucram. Deci, mă duceam cu lecţiile făcute. Aveam un plan de bătaie. Aveam nişte probleme pe care doream să le rezolv în acea discuţie. Niciodată n-am improvizat. Mă pregăteam, aveam destulă informaţie ca, indiferent ce răspunde, să am o replică, să avansez în conversaţie. Aţi văzut că, de multe ori, la un interviu bălteşte discuţia, că nu mai ai ce întrebări să pui… Deci, m-am bazat pe arhivă, m-am bazat pe o informaţie istorică bine consolidată.

– Aţi plecat în turneu naţional cu această carte. Cum este primită de cititori?

– După investigaţiile mele – să nu credeţi că am nişte cifre oficiale – este cea mai vândută carte din România, scrisă de un autor român, pe anul 2019. În România tirajele sunt secrete, nu le comunică nimeni. Şi atunci eu pur şi simplu unde mă duc intru în librării şi întreb: Ce carte se vinde cel mai bine? Şi librarii îmi spun, în 90% dintre cazuri: „Conversaţii cu Regele Mihai”, aceasta e cartea care se vinde cel mai bine. Este un best seller. Succesul cărţii este garantat de prezenţa Regelui Mihai şi a mărturiei sale, în contextul în care el a dispărut. În contexul în care toţi începem să ne dăm seama ce mare personaj a fost. Şi că am ratat şansa de a-l avea pe regele Mihai cap al statului. Ce beneficii mari am fi avut… Eu, dacă mî întrebaţi, între FSN-işti şi Casa Regală, prefer Casa Regală.

– Cartea are succes şi pentru că suntem avizi de adevărul istoriei. Se citeşte atât de multă istorie pentru că ne-au falsificat-o 50 de ani…

– Când regele a murit şi a fost depus în Palatul Regal, pe catafalcul din sala tronului – unde madam Dăncilă dă chermeze, arătând că ştie să-şi bată joc de istoria României, numai manelele mai lipsesc – mi-aduc aminte lumea plângând pe străzi. Mulţi oameni intervievaţi de reporteri – chiar şi cei declaraţi republicani, care aveau o proastă imagine despre monarhie – spuneau că nu au ştiut cine a fost regele şi că abia acum au aflat. Era o piaţă plină de lume. Eu nu credeam că are atâţia aderenţi şi atâţia simpatizanţi. La moartea sa a fost o supraxepunere din partea televiziunilor. Să le felicităm că o dată şi-au făcut şi ele datoria! A fost, pe altă parte, presa scrisă; a abundat de materiale istorice şi l-au pus rege în rama care trebuia. Şi oamenii au înţeles. A fost un şoc.

– Avem nevoie de un conducător cinstit.

– Exact. Regele a fost foarte sincer. Regele a fost un om absolut onest în raport ce avem. Şi asta garantează succesul cărţii. Cititorii aud o voce aparte care spune adevărul. Ăsta este sentimentul pe care-l are cititorul după, ce 50 de ani, i s-a spălat creierul cu grosolane falsuri istorice. De pildă, falsul că a plecat cu multe trenuri de aur şi cu cadouri, cu tablouri, cu timbre… Or, el a plecat sărac. Bunăoară, într-un raport de arhivă, imediat după plecarea lui, în 1948, se spune că „regele este complet lipsit de mijloace”. De asemenea, Churchill remarca acest lucru. Regele era la Londra singur, n-avea nici bani de chirie… Deci aceste minciuni sfruntate am sperat eu, în această carte, să le demontez, prin vocea cea mai legitimă, care este chiar a regelui.

Mirela NEAGOE, Mihai GOLESCU