Filosofia preţuirii

L-am descoperit târziu, mult mai târziu decât ar fi fost posibil, dacă destinul nu ar fi hotărât altfel. Dar ne-am intersectat paşii de nenumărate ori, sunt sigur, el fiind un locuitor cu vechime al oraşului trandafirilor, cum îi spuneau cândva gălăţenii şi poate îi mai zic şi acum, şi nu doar ei, urbei situate la confluenţa râurilor Bârlad cu Tecucelul, localitate aşezată cu puţin înainte ca acestea împreunate să se bucure de îmbrăţişarea Siretului. Iar eu sunt un vizitator constant al acestor meleaguri, de aceea, zic, negreşit vom fi respirat acelaşi aer înmiresmat de parfumul teilor, vom fi admirat deopotrivă silueta şi aura sacră a emblematicei catedrale. Cu toate acestea, nu l-am cunoscut, a fost să fie a ne vedea doar cu câţiva ani în urmă.

Mi-a atras atenţia de la început hărnicia sa scriitoricească, dar mai ales temeritatea abordărilor şi o anume detaşare a sa de locul comun al exprimării literare. Este o voce tecuceană cu ecouri naţionale şi, nu rareori, chiar cu reverberaţii sonore peste graniţe. Sunt convins că lucrările sale, îndeosebi cele despre Cioran, merită mai mare atenţie, spre folosul oricărui lector, al cărui efort va fi răsplătit cu prisosinţă de limpezimea şi încărcătura frazei.

În ciuda distanţei geografice care ne desparte, îl simt adesea aproape. Uneori, când îşi serbează ziua de naştere sau cu un alt prilej sărbătoresc, pentru a-mi crea iluzia ciocnirii unui pahar de bucurie cu acest om deosebit, în alaiul urărilor de sănătate şi fericire, îi răsfoiesc cărţile. Cu predilecţie, pe cele dedicate lui Emil Cioran. Spre exemplu, volumul „Cioran despre neantul valah ca identitate românească”, pe care îl am la îndemână, este edificator pentru efortul şi acribia sa de valorizator al moştenirii noastre spirituale. Cel puţin paginile despre Eminescu şi Cioran sunt uluitoare.

Dacă uităm vreodată, deşi nu cred, cu toate că viaţa ne arată că se mai întâmplă, dacă nu ne amintim, aşadar, cine este Eminescu, să-l citim pe Cioran.

Dacă nu ştim cine este Cioran, deşi nu îmi pot imagina asta, chiar dacă şi în acest caz realitatea ne mai contrazice, să recurgem la scrierile lui Ionel Necula. Tecuceanul ăsta hâtru, îmbrăcat adesea în hainele unui mucalit care nu pare a se vrea, are o vervă şi o profunzime de invidiat. El parcurge în deplină cunoştinţă de cauză calea de la Eminescu la Cioran, se avântă riguros şi înţelept în esenţa subiectului, desfăşurăndu-se amplu, cu unduiri reconfortante, ca un fluviu clocotitor către marea însetată de frumos şi adevăr a fiinţei noastre. O face prin fibra unei filosofii a preţuirii demnă de toată lauda.

Haideţi să-l citim! Nu ţin să-mi daţi dreptate. Simt, însă, că putem deveni mai buni!