Orașul cu castani
La fel cum teiul ne apare drept copacul păcii, al prieteniei și al dragostei, sau salcâmul este cunoscut ca un simbol al tenacității și longevității, tot astfel castanul, copac puternic și misterios, se regăsește printre speciile alese din care se degajă poezia nesfârșită a naturii. Frumoși, romantici, visători, castanii sunt unul din nobilele însemne cu care se poate mândri un oraș, fiind uneori o parte nelipsită a fantasticului citadin. Parafrazând numele primului roman al lui Mihail Sebastian, titlul de mai sus ar putea da impresia că trimite, discret, spre un subiect și către o atmosferă dominate de lentoarea vieții unui orășel de provincie.
Opera care sugerează titlul de mai sus este, însă, o descriere evocatoare, intitulată Argeșul copilăriei și aparține memorialistului și eseistului Alexandru Bădăuță (1901-1983), autor care s-a remarcat, mai ales în epoca interbelică, prin activitatea sa de animator al turismului românesc. Inclusă în volumul Icoane argeșene (1944), în care autorul își descrie copilăria și anii de școală de la Pitești, din timpul primului război mondial, lucrarea a fost concepută, cumva, și pentru a pune în valoare atracția turistică a urbei. Pentru societatea clasico-burgheză de la sfârșit de Belle Époque, în care autorul își trăia prima tinerețe, Bulevardul Elisabeta (actualul ”Republicii”), adică ruta piteșteană care leagă în linie dreaptă vechea gară a orașului de centru, până în dreptul Grădinii Publice reprezenta unul dintre locurile favorite pentru promenadă; a rămas încă de atunci una din străzile-simbol ale Piteștilor, un adevărat popas al imaginației tradiționale. Din primăvară până în toamnă, întreg bulevardul era ”învelit” de frunzișul castanilor, copac reprezentativ pentru flora acelor vremuri, în spațiul public. Odată cu hoinăreala pe calea străjuită pe ambele părți de castani, adolescentul avea subit revelația trecerii pe sub un lung tunel vegetal, coridor pe care îl compară cu un uriaș arc de triumf: „ Așa ne-am cunoscut și așa începe «Argeșul copilăriei» mele. În față cu un bulevard lung: o panglică de asfalt, luminos și proaspăt spălat ̶ ca un obraz de adolescent, plâns. De o parte și de alta ̶ un adevărat mai vegetal: două rânduri de castani, cu piepturile frunzișului bombate și aliniați cât zărea ochiul, ca niște soldați gătiți cu tot marele echipament al primăverii.
Am intrat, astfel, în Pitești, în cea mai frumoasă sărbătoare națională a naturii: pe sub pomii încărcați de frunze, cu crengile întinse asemenea unor brațe, care, după ce ne salutau, se înfrățeau într-o boltă care limita văzduhul de sus la cerul mai strâmt și foșnitor, de frunziș, al bulevardului. Am mers pe el ̶ ca pe sub un uriaș arc de triumf: tunel vegetal al cărui sfârșit nu-l găseam aproape niciodată.”
Bulevardul plin de castani înfloriți își primea cu un aer familiar vizitatorii, devenindu-le, odată cu trecerea repetată sau cu desele popasuri pe aici, un adevărat confident sufletesc. În fața unei asemenea priveliști naturale care va fi provocat simțirile oricărui localnic, nimic nu ne-ar mai putea împiedica atunci să clasăm castanul autohton printre speciile de arbori perfect adaptate imaginarului, ca simbol al întregii comunități piteștene: în afara simplului loc al hoinărelii școlărești, feeria castanilor va fi devenit pentru localnici prilej des de promenadă, din primăvară până în toamnă, precum plimbările de pe Strada Mare sau de pe Ulița Boierească, cel puțin atunci când nu se avântau spre cărările pădurii, la Trivalea. Expresia fantezistă a acestui tablou redă un sens profund vilegiaturist al bulevardului de odinioară. Ca într-un poem al fericirii, tot ce era atunci mai pitoresc în oraș se afla parcă numai peste acest tărâm al trecerii: „ Toate sosirile și plecările mele argeșene începeau și se sfârșeau cu el. Îl lăsam, la capătul vacanței, gol și trist parcă de plecarea frunzișului său uman: copiii, ca să-l regăsesc la întoarcere, așteptându-ne în fața gării ̶ îmbrăcat ca o bunicuță, care-și adăsta nepoții, cu scufița de sărbătoare a unui frunziș nou. Toți castanii râdeau. Parcă ne-ar fi jucat cine știe ce farsă. Și, mă tem că, în viața mea de mai târziu, nu există amintirea vreunei alte glume, mai frumoasă decât aceea pe care ne-o făcea bulevardul din Pitești, înfrunzind în lipsa noastră.
Plimbându-ne pe sub copacii lui, ni l-am făcut confident. În unul sau în doi. Bulevardul a fost pedagogul inimii noastre. Și rareori, prieten sau dascăl care să fi trăit mai adânc și mai organic: visurile, durerile și bucuriile de atunci. A înflorit cu ele. S-a scuturat cu noi.”
Devenită un drum principal al orașului, pe artera asfaltată și luminată noaptea cu felinare cu gaz pe care treceau în epocă mulțime de birje sau primele automobile s-au construit case boierești, hanuri, hoteluri, prăvălii, magazine de lux sau instituții de stat. De aceea, evocarea sa poate deveni expresia plastică a unora din cele mai diverse circumstanțe sociale, familiale sau profesionale: la fel cum a devenit loc de întâlnire al mulțimii școlarilor, tot atât de bine ar fi putut servi drept loc de refugiu pentru perechile de îndrăgostiți sau pentru vitregiții sorții. Pe bulevard se afla și se înțelegea totul; cine trecea adesea pe aici, știa, deja, mai multe răspunsuri la întrebările pline de tâlc ale Vieții:„ Primăvara, bulevardul era adolescent. Iubea ̶ cum iubeam; se mărturisea prin flori, asemeni nouă ̶ prin cuvinte. Știa să ne ascundă, îndesindu-și frunza și umbra ̶ la vreme: atunci când se apropia vacanța cea mare și, cu ea, despărțirile cele mai grele! Dar, tot bulevardul știa să ne consoleze toamna, când ne întorceam: pe cei mici (ca să uite frumoasele zile ale Aranjuezului familial, de care se despărțiseră cu greu) îi antrena cu castane, minuscule mingi iluzorii, pentru viitoarele lor meciuri de fotbal; pe cei mari îi făcea să înțeleagă ̶ prin propria sa desfrunzire ̶ rânduielile neiertătoare ale vieții.” Și după această întoarcere nostalgică, bulevardul cu castani al Piteștilor a rămas acel loc deosebit pe unde te plimbai când erai trist sau vesel, agitat sau contemplativ, singur sau în compania cuiva. Prin efectul de imaginar creat de evocarea lirică a lui Alexandru Bădăuță, castanul pământean capătă și o valoare literară deosebită. La fel cum apar într-o asemenea scriere, arborii de pe „Elisabeta” puteau deveni și un simbol aliat pentru orice operă beletristică de amploare, care să aibă drept subiect viața clocotitoare a orașului cosmopolit de acum un veac. Rămânând unul din copacii favoriți ai Provinciei, castanul se reînsuflețește în imaginar odată cu actualizarea istorico-geografică invocată, în care redescoperim Piteștiul prin ochii acestui scriitor.
Felicitari!