Piteştiul multicultural de altădată

Am citit cu ani în urmă cartea „Limba salvată” scrisă de laureatul premiului Nobel Elias Canetti, care şi-a petrecut copilăria în oraşul Ruse (Rusciuc). Acum 100 de ani, oraşul bulgăresc de la Dunăre avea o aglomeraţie de etnii (circa 130), unde fiecare vorbea pe limba lui. Micul Elias învăţase chiar şi româneşte. Scriitorul Canetti nu povesteşte numai ce-şi aminteşte din copilărie, ci şi ceea ce ştie.

M-am gândit prin analogie că, la o scară mai mică, şi Piteştiul copilăriei mele avea un caracter multinaţional. Pe lângă greci, armeni, evrei şi basarabeni existau şi alte etnii. Doamna Marieta Vârnav este o amintire de neuitat. Era profesoara mea de limba franceză, care în anii grei 1953-1954 îşi câştiga existenţa oferindu-le copiilor ore de franceză. Îi datorez şi faptul că am invăţat să scriu şi să citesc înainte de a merge la şcoală, descoperind lumea fascinantă a literelor. De menţionat că Vârnavii erau boieri moldoveni de viţă veche, de origine lituaniană. Familia Vârnav avea supranumele Liteanu, fiind nobili veniţi în România în secolul al XVI-lea, în timpul domniei lui Petru Rareş.

Printre apariţiile exotice ale oraşului se numără doamna Dudu de Vries, din Belgia, care se măritase cu un boier argeşean. Dar care piteştean nu a auzit de Marie şi Ana Imre, numite „domnişoarele Imre”. Erau unguroaice, fetele unui blănar venit din Ardeal. Ele studiaseră la maici catolice în Bucureşti. Semănau leit, erau înalte, serioase, în ţinute de modă veche. Într-o vizită la cele două domnişoare am văzut revista „Roudoudou et Riquiqui”, o fascinaţie pentru copii. Printre unguri se numărau familiile Ştefan Debreczeni, pictor naiv, dar şi Bubi Szölössy sau Alexandru Iswary, de profesie blănar şi tăbăcar. Albanezul Yaya avea un chioşc unde vindea cea mai buna îngheţată din Piteşti.

În oraş erau cunoscuţi mai mulţi meseriaşi italieni de artă: Crimino, Emilio Sicar, Domenico Bretto, Giuseppe Duratti, Salvatore Rosaza. Câţiva dintre ei au creat adevărate capodopere. Iosif şi Rudolf Materna au decorat Casa Bobancu, iar Luigi Arganini era sculptor vestit pentru monumente funerare. Am cunoscut la Piteşti chiar şi un şvab, în persoana Ilsei Trăilescu. Era translatoare la CIL şi a emigrat în Germania în anul 1980. Trăieşte astăzi în sudul Germaniei. Nu trebuie ignorat numărul mare de basarabeni din oraş. Mulţi vindeau mărfuri ruseşti de calitate. Îmi reamintesc că vorbeau ruseşte şi erau bine organizaţi, având legături între ei.

Astăzi pot reconstitui multe întâmplări de demult, dar cel mai important este de subliniat faptul că, deşi existau lipsuri evidente, familiile erau intacte, iar legăturile interumane se remarcau prin solidaritate şi modestie. Copiii erau protejaţi şi ştiau să se bucure de orice dar.