UNDE ESTE „STRADA MARE” de altădată?

    – Fireşte. Doar asta e Strada Mare – ne spunea mama. Centrul oraşului…
Acolo vedeam doamne frumos îmbrăcate, cu rochii de mătase sau mantouri de blană în care se înfăşurau până la gât, ascunzându-şi faţa în gulerul de blană imens, astfel că nu li se mai vedeau decât ochii, cu pălării, poşete şi patofi cu tocuri înalte, mereu asortate cu ţinuta, bărbaţi cu pălării cu boruri largi şi cu bastoane, deşi nu păreau prea bătrâni – era un domn mai în vârstă care avea un cercel în ureche şi care se plimba tacticos învârtind un baston negru cu cap de leu în vârf…
     – E domnul Ioanide. Un mare avocat – ne spunea mama cu mare admiraţie, când ne-a auzit chicotind pe seama cercelului său.
„Ce lume ciudată!”, mă gândeam de multe ori. Dar îmi plăcea la nebunie. Abia aşteptam să cresc şi eu mare şi să ies la plimbare învârtind bastonul negru de abanos….Lumea se plimbă în sus şi în jos şi toţi sunt elegant îmbrăcaţi, indiferent de zi. Doamnele sunt o adevărată încântare de privit şi niciodată nu le vezi ducând sacoşe sau pachete. Mereu dichisite, frumos coafate, puse la patru ace şi niciodată nu le vezi fără pălărie. Doamna Rănoiu, modista oraşului, nu mai pridideşte cu comenzile, care de care mai fanteziste şi neapărat în pas cu moda pariziană. Şi nimeni nu se grăbeşe aici.

Duminicile, când se termină slujba de la biserică, toţi ies la plimbarea de la amiază, bărbaţii îşi scot pălăriile şi se salută politicos zâmbindu-şi reciproc, în faţa femeilor se înclină cu reverenţă, nimeni nu vorbeşte tare, unii merg în vizite, alţii la restaurant. La „Berbec” sau la „Curcan” unde ascultă cântecele lui Zavaidoc. Dacă merg în vizite, nu uită ca înainte să se oprească la cofetăria „Borănescu”, cofetăria de lux a oraşului, de unde ies ducând cartoane mari cu prăjituri, cadoul ideal pentru astfel de vizite de curtoazie. La „Oţelescu” găseşti cele mai bune ecleruri şi cremşnituri şi, dacă vrei violete, atunci mergi la cofetăria „Vulcan”, ceva mai departe de centru, în strada Sf. Vineri.
O ascultam fermecat. Parcă-mi vorbea de altă lume, o lume cu oameni diferiţi de cei pe care-i văzusem până atunci. Oameni frumoşi şi fericiţi, care zâmbeau tot timpul şi pe care nu-i vedeam niciodată încruntaţi. Nimic nu mi se părea mai fascinant atunci decât spectacolul străzii în ziua de duminică. Şi-mi plăcea la fel de mult când mama ne vorbea despre oameni, despre poveştile lor, deşi o făcea din ce în ce mai rar. Poate şi faptul că noi am crescut pe negândite şi începusem să nu mai credem în poveşti o împiedica s-o mai facă. Sau poate avea motivele ei pe care atunci nu aveam cum să le ştim.

Prăvălia tatei era cam pe la mijlocul străzii, între multe altele, chiar mult mai frumoase… Iar vitrinele astea erau în aşa fel aranjate de parcă ar fi fost într-o permanentă concurenţă. Niciuna nu semăna cu cealaltă, vitrinierii întrecându-se în măiestrie şi inventivitate. Era un adevărat spectacol, un spectacol care dura doar două săptămâni, sâmbăta de regulă fiind înlocuit cu altul mult mai ademenitor în care se expuneau cele mai recente produse ale sezonului. Şi erau atâtea lucruri frumoase încât aveam impresia să păşesc într-o lume de basm. Eram convins că fiecare vitrină îşi spunea propria ei poveste.
Locurile care mă atrăgeau în mod irezistibil, trezindu-mi la culme uimirea, erau pe partea cealaltă a străzii: cafeneaua armenilor şi farmacia. O farmacie mare, plină de oglinzi şi dulapuri înalte, din lemn maroniu frumos lustruit, aşezate de-a lungul pereţilor laterali, dulapuri pline de sticluţe de culori şi forme atât de ciudate, cu dopuri de sticlă la fel de ciudat alcătuite şi toate aliniate de parcă ar fi fost soldaţi încolonaţi pentru marş. Pe tejgheaua mare din faţă, acoperită cu o placă de marmură albă, era o balanţă mică din argint aurit şi atât de sensibilă încât dacă pe unul din talere puneai un fulg, balanţa se înclina… Pe talerul celălalt punea, tot cu ajutorul unei pensete, nişte greutăţi atât de mititele, încât abia le vedeai, sau plăcuţe subţiri, tot din argint, pentru a balansa cele două talere. Iar mirosul care plutea în aer, un miros pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri în alte locuri sau chiar farmacii, îmi incita şi mai mult imaginaţia.
    – E farmacia doamnei Bobancu – mi-a spus mama, făcându-mă să casc ochii şi mai mult de uimire.
…Dar mai era un loc anume care îmi plăcea mult. Librăria Traian, unde vindea o doamnă micuţă, tare drăguţă şi atât de vorbăreaţă, încât îmi amintea de ciripitul vrăbiuţelor din parc….Aceste trei locuri mi-au rămas adânc întipărite în memorie, dar cred că, de fapt, ceea ce mă atrăgea într-un mod cu totul deosebit şi care m-a urmărit ani după aceea era mirosul care îţi inunda simţurile din clipa când le treceai pragul. Fiecare din ele avea un miros anume, caracteristic fiecăreia, absolut inconfundabil, astfel încât chiar dacă aş fi avut ochii închişi, imediat mi-aş fi dat seama în care din ele am păşit.
Librăria mirosea a hârtie velină, a creioane, a guma pe care era desenat elefantul sau cămila de la care îşi trăgea şi numele, a hârtie creponată sau a cerneală şi hârtie indigo. Farmacia te întâmpina cu aromele inconfundabile, cu parfumuri, uleiuri şi esenţe. Cafeneaua, cea mai tentantă din toate – poate şi faptul că nu i-am trecut niciodată pragul – îmi biciuia simţurile cu parfumul rahatului turcesc, a boabelor de cafea măcinate pe loc de aparatul acela alambicat de metal aurit şi al cărui huruit îl auzeai din stradă, ademenindu-te să intri şi să-i sorbi licoarea cafenie…
Ani după aceea am căutat acele mirosuri, dar nu le-am mai aflat nicăieri. Nici în cele mai pretenţioase localuri. Nici măcar în cofetării. Toate mi se păreau dominate de ceva nedefinit, un miros pe care n-am fost niciodată capabil să-l definesc, sau cel puţin să-i găsesc un termen de comparaţie. Cu alte cuvinte, a nimic. Un nimic ce nu-mi putea aminti de aromele de odinioară sau cel puţin să-mi trezescă vreo senzaţie de vreun fel oarecare, fie el chiar cu totul neplăcut. Poate doar indiferenţă…

Caut cu înfrigurare, dar nu mai găsesc nimic din ceea ce a fost. Fascinaţia de atunci a rămas o amintire. Ca atâtea altele care mi-au lăsat o amprentă mult prea puternică pentru a o mai resimţi cu aceeaşi intensitate şi în anii ce urmau să vină…

… Când am revenit, ani de zile după aceea, nu aveam să mai găsesc niciunul din locurile care mi-au marcat copilăria. Unde este Strada Mare? Nu mai era. Nici cea paralelă cu ea, Doamna Bălaşa, unde ne mutasem după ce casa în care mă născusem fusese bombardată.
     Nu vedeai decât blocuri. Blocuri cât puteai cuprinde cu vederea. Micuţele şi atât de cochetele prăvălii de atunci au fost repede înlocuite cu aceste mult prea sufocante clădiri ale socialismului biruitor şi impunătoarele magazine universale. Blocuri, blocuri pe ambele părţi ale străzii atât de largi şi spaţioase acum, stradă care nu mai purta niciun nume. Anonimă. O stradă lipsită de personalitate. Întocmai ca şi blocurile care o străjuiau. Uneori mai auzeam pe câte unii numind-o simplu „în centru”.

     Am pornit în sus să caut vechea biserică Sf. Nicolae, biserica cu ceas, aşa cum era cunoscută de toată lumea. Dispăruse şi ea. Demolată, iar în locul ei trona falnic un bloc, cu nimic deosebit de suratele lui. Nicio urmă din ceea ce lăsasem atunci. Nimic. Nici măcar bazinul din faţa bisericii, în jurul căruia ne fugăream în serile călduroase de vară.
    Brusc mi s-a făcut dor de celebra bară de la Staicu. „La Staicu”, cea mai mare librărie din  oraş. În centrul oraşului, la intersecţia a patru străzi. Ani de zile locul de întâlnire al intelectualilor, dar în primul rând al liceenilor. Desigur numai al celor din ultimul an, sau al absolvenţilor – regulamentul şcolar interzicea elevilor să se plimbe pe strada mare – şi mai ales al acelora care-şi căpătaseră o solidă notorietate, atât printre băieţi dar mai ales printre fete. De fapt, acesta era un punct de observaţie. Strategic ales. Ori de cîte ori treceai prin apropierea locului respectiv, indiferent de anotimp sau vreme, era imposibil să nu vezi una din acele figuri, deja devenite legende, sprijinindu-se cu coatele de bara din dreptul ferestrei lagi, aşteptând, aparent nepăsător, ca încântătoarele  şi atât de timidele făpturi de la liceul de fete să-şi facă apariţia şi să defileze sub ochiul lor ager şi mult prea critic.
      Fetele le cunoşteu „meteahna”, aşa că dinadins îşi făceau drum prin apropiere şi luându-şi inima-n dinţi, treceau provocator prin faţa „juriului” proptit de bară. E de la sine înţeles că niciuna nu îndrznea să-şi ridice privirea spre cel ce aştepta să te „măsoare”, fie chiar şi numai din privire. Dar cum treceau de locul cu pricina, le auzeai chicotind pe înfundate, bucurându-se şi bătând din  palme ca nite copii încântaţi că au reuşit să sară şotronul fără nicio greşeală.
    ‒ Am trecut prin faţa lor fără ca măcar să mă împiedic. Şi nici nu m-am fâstâcit – se dădeau mari, a doua zi la liceu, spre uimirea celor mai timide care nici în ruptul capului nu s-ar fi gândit să ia parte la un joc atât de periculos, cu toate că jocul le tenta la culme.
    ‒ Dacă află diriginta? – se înfricoşau cele mai slabe de înger.
     Numai gândul în  sine le dădea frisoane. Adevărul e că niciuna din ele n-ar fi îndrăznit să se aventureze de una singură în cuşca leilor. Triumful lor depindea numai de numărul participantelor. Aşa că mereu le vedeai defilând, cu  prefăcută nonşalanţă, numai în grupuri de câte trei, patru sau chiar mai multe temerare.
      Din nefericire, dar aşa cum era de aşteptat, nici urmă de librărie, nici urmă de bară, nici urmă de umbră a acelor frumoase trecute vremuri. M-am oprit şi, închizând ochii, am încercat să-mi desenez cu ochii minţii şi celelalte locuri care mi-au rămas întipărite în memorie. Ca într-un film pe care ai vrea să-l vezi iar şi iar…

     … Horn, fotograful, era renumit în oraş. Mai erau Zaharia şi Willy, la fel de renumiţi, dar Horn era specialist îm astfel de fotografii. „La Zaharia” în schimb, era locul favorit al fetelor, în primul rând al absolventelor de liceu.  Aşteptau mult timp până să le vină rândul la imortalizare, dar aşteptarea merita. În final, după o retuşare extrem de laborioasă, fotorafia era într-adevăr o mică operă de artă. Cele două panouri de la intrarea în studio erau pline de forografii pe care le puteai admira şi care mereu erau împrospătate cu alte şi alte chipuri, care mai de care mai încântătoare.
    

La finele fiecărui an şcolar, Starda Mare devenea un furnicar. Toată lumea ieşea la promenadă doar ca să admire panourile de promoţie ale absolvenţilor din anul respectiv, panouri expuse în vitrinele prăvăliilor înşirate de-a lungul întregii străzi. Era unul din marile evenimente ale vremii. Şi poate cel mai aşteptat. Oamenii, îmbrăcaţi ca de sărbătoare, poposeau minute în şir în faţa frumoaselor panouri cu absolvenţi şi profesorii lor. Iar fetele, fetele care ne zâmbeau din acele fotografii erau atât de frumoase, încât le puteai compara cu cele mai renumite actriţe ale vremii. Cu greu îţi puteai desprinde privirea de pe chipurile care-ţi zâmbeau atât de fermecător din chenarul desenat în jurul fiecărei fotografii. Doar nerăbdarea celor din spate te făceau să te îndepărtezi de vitrină şi să cedezi locul…

Steluţa ISTRĂTESCU
(Fragment din volumul „Nu aşteptam pe nimeni”)