Figuri de medici din Piteştiul copilăriei mele

Graţie mamei mele, Carmen Popescu Cantacuzino, medic fiind, am avut ocazia să-i cunosc pe câţiva dintre colegii ei din Piteşti, iar de unii dintre ei chiar îmi aduc aminte cu plăcere. Ca ieri, coborând pe strada Craiovei, pe dreapta, înainte de intersecţia cu Bulevardul, pe latura unui mic scuar, într-o zonă care nu mai există, parcă văd casa în care locuia doctoriţa Nina Petrov. Era mică de statură, cu ochelari groşi, cu multe dioptrii. Între prieteni, toţi îi spuneau „aia mică”.  Când stăteai cu ea de vorbă, avea un fel special de a se balansa de pe un picior pe altul, de parcă se pregătea să danseze. Vali, puţin mai mică decât mine, era „copia la indigo” a mamei ei, având, inclusiv, ochelari groşi, „ca fundul de sticlă de sifon”, cum o tachinau copiii din vecini. Ştiu, oare, cei foarte tineri cum erau sticlele de sifon? Poate doar din filme, ori din povestirile celor mari! După ce, prin 1960, în urma unei operaţii nereuşite, „aia mică” s-a prăpădit, rudele din Ardeal au luat-o pe Vali la ei, aşa că i-am pierdut urma.

Carmen Anghelide

Coborând pe Calea Bucureşti, pe partea stângă, într-una dintre primele case, la etajul mansardat, plin de mobilă veche, locuia o altă figură aparte, doctoriţa Carmen Anghelide, alături de nenumăratele ei pisici, „şeptelul”, cum o necăjea tata. Cum le iubea foarte mult, în uşa de la intrare, decupase un spaţiu prin care mâţele să poată circula în voie, fără să o deranjeze. Atunci, ideea unei „uşi pentru pisici” mi s-a părut cu totul ieşită din comun, dacă nu chiar trăsnită!

Maria Foray

De la intersecţia cu Calea Bucureşti, pe strada 1 Mai, nu departe de colţ, retrasă de la stradă, este casa Bobancu. Pe atunci era foarte frumoasă, iar acum, deşi se află, încă, în picioare, ba chiar pusă în vânzare, arată jalnic. Acolo locuia o colegă şi prietenă a mamei, doctoriţa pediatră Maria Foray (tanti Marioara, cum îi spuneam noi, copiii), al cărei băiat, cu o zi mai mare ca mine, mi-a fost coleg de şcoală şi de facultate. Tanti Marioara, mama şi doctorul Ionescu-Oarja, tatăl Mirunei şi al lui Alin, lucrau, toţi trei, la Spitalul de Copii, care pe atunci funcţiona într-o clădire veche, improprie, pe strada Victoriei, nu departe de Biserica Catolică.

Tenis cu Mina Ilina

Fără vreo legătură cu medicii Piteştiului copilăriei, îmi aduc aminte că, gard în gard cu casa Bobancu, era locuinţa familiei Zenovie. Doamna, Matilda Mateescu Zenovie, era profesoara noastră de biologie, la „Bălcescu”, iar domnul Zenovie, dacă-mi aduc bine aminte, era militar de profesie. Casa lor, doar parter, cu un cerdac închis, ascuns parcă în spatele unei cascade de glicină şi clematite, a fost demolată între timp, iar în locul ei cresc bălăriile de un stat de om, la fel ca la casa Bobancu.

Cum tot vorbeam de strada 1 Mai, dincolo de casa familiei Zenovie, în blocul de la capătul străzii, chiar vizavi de Spitalul Mare, cum se numea pe atunci, locuia tenismena Mina Ilina. Timp de câţiva ani i-a iniţiat pe doritori, în majoritate copii, în tainele jocului de tenis, pe terenul „din capătul scărilor de la Zinca”, lângă blocurile din cartierul „Traian”. Rachetă de tenis aveam, dar… talent, ba! Cu toate astea, cât era vara de lungă, mă duceam la tenis, nu din snobism, cum mi s-a reproşat mai târziu, ci din plăcerea jocului. Cu cei câţiva cu adevărat talentaţi, Mina Ilina oferea adevărate demonstraţii. În amintirea ei, la un moment dat, Federaţia Română de Tenis organizase „Memorialul Mina Ilina”, însă nu ştiu dacă nu a fost doar o iniţiativă de moment. De la terenul de tenis, aflat pe platoul de deasupra Colegiului „Zinca Golescu”, cum, prin anii ’60, nu erau foarte multe clădiri înalte, puteai admira întreaga panoramă a oraşului, până hăt, departe.

Pompiliu Brânaru

Coborând pe strada Rahovei, la intersecţia cu „H.C.C.”, actuala Armand Călinescu, pe colţul din dreapta, era locuinţa doctorului Pompiliu (Pompi) Brânaru, fost coleg de facultate al mamei. Casa, cu un aer bătrânicios, a pierit, în locul ei fiind acum o clădire modernă, destul de anostă, din beton, sticlă şi metal, în care funcţionează, inevitabil, un restaurant. Oare, cine-şi mai aduce aminte cum era casa care a dispărut sau cum era o altă casă, de vizavi, a doctorului Mărtoiu, în locul căreia acum este o pizzerie, dacă nu mă înşel. Pentru noi, elevele de la „Bălcescu”, mai ales în ultimii ani de liceu, soţia doctorului Mărtoiu, mică de statură, totdeauna ca „scoasă din cutie”, era un fel de etalon al eleganţei, la mare concurenţă cu profesoara noastră de chimie, Dalia Petrescu, soţia doctorului Cezar (Cezărică) Petrescu. Cei doi locuiau într-o casă deosebit de frumoasă, la intrarea în Trivale.

Dumitru Nicolescu

Tot coleg de facultate al mamei era şi medicul militar Dumitru (Mitică) Nicolescu, „ţiganu'”, cum, din simpatie, îi spuneau prietenii, din cauza tenului smead. Era vecin cu noi, în „Teilor” şi, dacă nu-ţi mergea bine ceasul, puteai să-l reglezi după el: dimineaţa, totdeauna pleca de acasă la aceeaşi oră şi nu l-ai fi scos din ritmul lui pentru nimic în lume. Din spusele mamei, tot aşa de tacticos era şi pe vremea studenţiei. Doina, fata lui, medic şi ea, a plecat, acum vreo 40 de ani, în America şi, de atunci, ne-am pierdut din vedere.

Cornel Ghinescu

Gard în gard cu şcoala noastră, actualul Colegiu „I.C. Brătianu”, este casa doctorului Cornel Ghinescu. Înalt, totdeauna cu ţigara în colţul gurii, doctorul Ghinescu era tatăl Sandei, cu care eram colegă de şcoală. Casa, impunătoare, cu parter înalt, bine întreţinută, continuă şi azi să atragă atenţia trecătorilor. În copilărie, pentru noi, colegele Sandei şi ale Ancăi, sora ei mai mică, era o mare bucurie să ne invite la ele, iar bunica şi mama lor, în pofida aerului sobru şi aparent distant, „ne căutau în coarne”!

Doctorul Hârdău

O altă figură deosebită era doctorul Hârdău; prenumele, nu i l-am ştiut niciodată. Auzindu-i numele şi văzându-l, mic de statură şi rotund, „ca un hârdău”, ai fi zis că e un personaj coborât din Caragiale! Când colo, era director la „Sanepid”, cum se numea pe atunci Direcţia Sanitară Piteşti. Jovial, avea mereu pe buze o vorbă bună, ori o glumă. Oare de ce  jovialitatea este socotită, de multe ori, a fi apanajul supraponderalilor??? Eram studentă, când mama a făcut un infarct miocardic, fiind internată în spital. Îngrijorată, am venit val-vârtej, de la Bucureşti, să o văd şi, în curtea spitalului, am dat nas în nas cu doctorul Hârdău. La curent fiind cu starea mamei, mi-a ţinut o scurtă lecţie, pe care n-am s-o uit câte zile oi avea. Cum mă ştia de copil, continua să-mi spună „ţâcă”, deşi ajunsesem să fiu cu un cap mai înaltă ca el. Parcă-l aud: „Mă, ţâcă, să ţii minte de la mine că, şi când eşti cu sictiru-n suflet, trebuie să fii cu surâsul pe buze, să nu se bucure duşmanii”! Pe moment, m-a amuzat felul în care căuta să mă îmbărbăteze, dar, mai târziu, despicând firu-n patru şi, mai ales în momentele de cumpănă, nu puţine, mi-am dat seama câtă dreptate avusese şi i-am rămas recunoscătoare.

Constantin Haşu

Alt coleg al mamei, de felul lui din zona Făgăraşului, de la Lisa, era doctorul ortoped Constantin (Costică) Haşu. Într-o vară, când se pregătea să plece în concediu, spre satul natal, doctorul Haşu i-a spus mamei, cu mult umor, că se duce la „Mona Lisa”! Parcă-l văd ce mândru se plimba cu băieţelul lui, o mogâldeaţă drăgălaşă, de vreo doi-trei ani. „Băieţelul” trebuie să aibă acum ceva peste 40 de ani! Doar văzându-i crescând pe cei pe care-i ştiam copii, ne dăm seama că nu ne prea uităm în buletin…. Fratele mamei, medic şi el, dacă auzea pe careva văitându-se că a îmbătrânit, mucalit cum era, îi spunea că, „în termeni medicali”, asta se cheamă „buletinită cronică evolutivă” şi că, încă e bine, până nu apar „fenomenele de balamalită generalizată”!! În fond, cât este de benefic, nu numai pentru tine, ci şi pentru cei din jur, să faci haz de necaz şi să iei partea frumoasă a lucrurilor, făcând abstracţie, pe cât posibil, de urâţeniile inerente trecerii anilor…

Roland Anceanu

Un alt medic de excepţie, fost director al Spitalului Ştefăneşti, era doctorul Roland (Puiu) Anceanu. În afara meseriei, în care era foarte apreciat, era şi un recunoscut colecţionar de artă, în special de artă naivă. Casa lui, totdeauna deschisă prietenilor, era ca o oază de bine şi normalitate, într-o vreme în care toate erau pe dos! Mi-au rămas în amintire şi plăcutele seri în care ne aduna la el, pe Mariana Şenilă-Vasiliu, artist plastic, şi pe soţul ei, profesorul George Vasiliu, criticul de artă bucureştean Radu Ionescu, arhitecţii Maria (Miţi) şi Alecu Mulţescu, pentru a nu-i enumera decât pe cei mai apropiaţi.

Virgil Georgescu

Nu întâmplător l-am lăsat la urmă pe doctorul Virgil (Gil) Georgescu, „Şeriful”, cum îi spunea mama medicului care a îngrijit-o exemplar, când, la nici 52 de ani, a făcut infarctul. Cât a fost mama internată, când era de gardă, dacă avea câte un moment liber, „Şeriful” se ducea să schimbe câteva vorbe cu ea şi s-o îmbărbăteze. Porecla de „şerif” mama i-o pusese. Înalt, suplu, dacă îl vedeai pe stradă, cu o geacă scurtă de piele cafenie, ai fi zis că nu-i lipsea decât insigna de şerif! Spre amuzamentul lui şi al celor din jur, chiar i-am adus una.

Din păcate, medicii despre care am povestit au trecut în lumea umbrelor, dar nu fără a lăsa în urmă, cel puţin pentru mine, duioase amintiri.