Piteştiul revăzut de o Cantacuzino

Distinsa doamnă Elena Maria Maruca Cantacuzino, o descendentă a marii familii boiereşti Cantacuzino, a avut amabilitatea să ne acorde un interviu, cu ocazia unei vizite de câteva zile în municipiu.

Cum a ajuns o urmaşă a Cantacuzinilor la Piteşti?

Simplu, aici au fost părinţii cu domiciliul forţat.

Se întâmpla aşa ceva pe vremuri?

Auuuu…şi încă cum!

Cum aţi revăzut Piteştiul?

Cu unele pe plus şi multe pe minus. Am văzut fostul rectorat care e vizavi de Galeriile de Artă, stă să cadă. Acum, am văzut că pe o latură a acestei clădiri s-a deschis o cârciumă. Că doar la noi asta e: cârciumi, bănci… Am văzut casa în care a stat doctorul Daneş, vizavi de teatru, gata să cadă; Casa Bobancu – halul în care arată; un teren viran unde altădată era un imobil cu o terasă închisă, acoperită de clematite şi forsiţia.

Sunt totuşi case cărora proprietarii le-au acordat atenţia cuvenită…

Trebuie să fie cineva bine intenţionat şi cu bun gust. Aşa am putea avea o arhitectură frumoasă în municipiu. De altfel, problema se manifestă şi în mari oraşe europene. Nici Parisul nu mai e ce a fost. Cum sunt cu „pifometrul” unde nu-mi fierbe oala, am luat-o din centru pe o stradă mai mică, paralelă, dar am cârmit imediat cum am simţit duhoarea din zonă. De obicei, vizitam Parisul când erau târguri de carte. Recent, la o ediţie, mi-a fost ruşine când am văzut că la inaugurare vărsaseră vin pe jos, mobilierul care se dorea rustic era de un prost gust strigător. Lumină nu era, arăta sinistru. Ce am văzut nu făcea doi bani.

Centrul actual vă aduce aminte de vremurile de altădată?

Erau, pe vremuri, Strada Victoriei şi Strada Mare, se uneau în dreptul bisericii Sf. Nicolae. Astăzi nu mai e nimic din ce a fost. A rămas Cercul Militar şi lângă Hotel Muntenia care arată ca un strigoi. Arată fioros. Dacă ar fi un arhitect, poate s-ar mai putea face ceva. Problema e că şi acum tot politicul dictează, inclusiv în această direcţie. Vorba aceea, „la timpuri noi, tot… noi” (râde).

De unde aveţi acest stil umoristic?

Şi tatăl meu era pus pe glume, şi fratele mamei la fel. Le mai spun prietenilor că „m-au făcut părinţii în glumă”, dar cum arată municipiul nu e de râs. Ştiţi cum zice ardeleanul „cu multă minte, dar nu-i totă bună…” Matematicanul ardelean cum spune? „Multă minte-i treabă ca să aibă puţină”.

Dacă aţi ajunge primar la Piteşti, ce aţi face?

E mult prea grea întrebarea. Sunt atâtea de făcut, încât sunt convinsă că nu e uşor. Ieri am trecut pe lângă casa unde a stat Schweitzer-Cumpăna. A rămas ceva nelocuit, înainte era de o frumuseţe rară şi avea o grădină superbă. Pe vremuri, mă opream în dreptul ei şi eram în stare să stau minute în şir să o admir. Acum este o ruină, o coşmelie lângă care se construieşte ceva nou.

Piteştiul are foarte multe case de pariuri, covrigării, farmacii…

Adevărul e că aşa e peste tot. La Piteşti, în afară de librăria Eminescu, nu ştiu să mai existe alta. Am aflat că la Casa Cărţii lumea vine ca să… mănânce.

Au existat totuşi nişte încercări, librării în aer liber la terase…

Asta în ideea că revii şi a doua, şi a treia oară, ca să termini de citit cartea. Adevărul e că, decât să-i vezi doar butonând telefonul, e bine şi aşa.

O iniţiativă de anvergură care s-a concretizat este la Galeriile Ilfoveanu: carte, expoziţie, cafenea.

Nu am reuşit să ajung, însă luna viitoare o să am întâlnire cu colegii de liceu, mai rămân câteva zile fiindcă vreau să vizitez mai multe zone: Trivale, mai precis Gura Trivăii unde stătea Culinschi. Domnul Culinschi se ocupa de atelierul foto pentru elevi. Nu ştiu ce mai e pe acolo şi sunt curioasă.

La ce vă gândiţi legat de perioada adolescenţei?

Mă gândesc că îmi place să meşteresc şi între o oră de migăleală şi una de somn o aleg pe cea de migăleală. Asta pentru că încă de când eram mică stăteam cu tata când repara. Eram mereu acolo să-l ajut. În liceu, făceam colegelor mărţişoare lucrate de mine. Şi apropo de colege, îmi aduc aminte că era o fată mai sărăcuţă cu duhul care a trântit nişte inepţii când ne aflam în cancelarie. Domnul Chirciu, profesor de matematică, a auzit, a pus catalogul sub braţ, s-a uitat spre noi, s-a şters pe picioare şi a ieşit afară. Iar colega în virtutea inepţiei mi-a spus: „Uite-l şi pe-ăsta, e nebun, se şterge pe picioare când pleacă din încăpere!”. N-a înţeles mesajul…

Ce amintiri vă trezeşte regimul trecut? Numai de un fel sau de ambele?

Dublu vanilat. Au fost şi lucruri plăcute, dar degetele de la o mână pentru acele lucruri bune sunt prea multe. Principiul pe atunci era că un lucru bun nu se taie, se smulge din rădăcină să nu-i mai vină vreo idee. Dar revin la ce am spus… la vremuri noi, tot noi…

P.S.: Elena Maria Maruca Cantacuzino este şi cea care, cu articole de memorialistică, dă culoare şi viaţă rubricii „Piteştiul de altădată” din „Săgetătorul”.