Amintiri din Piteştiul copilăriei mele

Întâmplarea a făcut ca după mai bine de 35 de ani să-mi revăd o prietenă din copilărie, piteşteancă, stabilită, între timp, în Germania. Derulând, cum era de aşteptat, amintiri din vremuri apuse, mi-a vorbit şi de însemnările domnului Florin Chivoci despre Piteşti. Citindu-le, la rândul meu, mi-au trezit amintiri, unele duioase, altele greu de rememorat, chiar şi după aproape 70 de ani. Spun de amintiri greu de rememorat, fiindcă părinţii mei au ajuns la Piteşti în lotul celor cu D.O. (domiciliu obligatoriu).

Tinerii de azi, în majoritatea lor, habar nu au ce a însemnat acel D.O. Cei vizaţi, ridicaţi, peste noapte, din casele lor sau de la moşie, cum a fost cazul părinţilor mei, doar cu ce aveau pe ei, erau plasaţi „sub supraveghere”, ca „duşmani ai poporului”, fără dreptul de a părăsi localitatea unde le fusese stabilit domiciliul, iar, la anumite intervale, erau obligaţi să se prezinte la Miliţie pentru viza pe buletinul de identitate, numit, pe vremea aia, „buletin de populaţie”. Dacă ar fi părăsit oraşul, fără acordul autorităţilor, ar fi riscat ani grei de închisoare. Cum situaţia era disperată, iar eu nu aveam nici doi ani împliniţi, am fost luată în grijă de bunica maternă, care rămăsese la Bucureşti. Nu-mi vedeam părinţii decât vara, când, pentru două săptămâni, eram dusă la ei. Atunci, logic, nu aveam cum să înţeleg toată grozăvia; credeam că „aşa trebuie”!

Ca pentru orice copil, să fiu alături de părinţi era o mare bucurie, aşteptată luni de zile. Camera în care locuiau ei era într-o casă lipsită de orice confort, pe strada Craiovei, având la parter un darac, „Daracul de lână”, cum îl ştia toată lumea. Cum Craiovei, aşa cum îi spune şi numele, era una dintre căile de intrare în oraş, prin faţa casei defilau şiruri de căruţe, coborând spre centrul oraşului sau spre piaţă, mai ales la sfârşitul săptămânii. Prea mică fiind, nu puteam înţelege, pentru nimic în lume, cum puteau câinii legaţi la „coada căruţei” să ţină pasul cu caii… În urma sistematizării zonei, casa cu darac nu mai există, cred că de mai bine de 45 de ani. Tot atunci, de peste drum, a dispărut şi casa grădinarului Badea, o casă în pantă, cu geamlâc şi cu o grădină de zarzavat, cu straturi frumos aliniate, de unde se aprovizionau toţi vecinii. În ziua de azi ar fi avut un succes garantat, cu produse bio, atât de căutate… Ceva mai jos de casa lui Badea, într-o casă mai răsărită, cu etaj, locuia Francezu’, o persoană care, în tinereţe, stătuse o vreme în Franţa, de unde şi porecla, poate chiar cu o nuanţă de invidie… Care i-o fi fost numele adevărat nu am ştiut nicicând. Casele celor doi, ca şi celelalte de pe aceeaşi parte a străzii, au dispărut, iar pe spaţiul respectiv, puţin retrase de la stradă, au început să se înalţe primele blocuri din noul „cartier Craiovei”.

Tot pe strada Craiovei, coborând spre centru, ajungeai la bulevardul Republicii, la „Statuie”. Deşi demolată, încă din 1950, în memoria colectivă, fostul amplasament continua să fie şi azi „punct de reper” al oraşului. Realizat de sculptorul Dumitru Pavelescu-Dimo, în 1906, „Monumentul Independenţei” fusese ridicat în memoria eroilor argeşeni căzuţi în Războiul de Independenţă din 1877-1878. După un periplu prin parcurile Piteştiului, statuia a poposit, în 1969, pe strada Crinului, în faţa unei case „la roşu” (netencuită), casa domnului Gheorghe Aman, eminentul nostru profesor de română de la Liceul „Bălcescu”, azi Colegiul Naţional „I.C. Brătianu”. Aşezată pe un soclu mai scund decât cel original, statuia şi-a pierdut din măreţie. Oare va mai reveni vreodată la vechiul statut de „punct de reper” al oraşului? Promisiuni, din câte am aflat, s-au făcut, dar cine ştie când sau dacă…

După ce traversa piaţa de la „Statuie”, Craiovei mai avea o porţiune intens comercială, cu magazine mici (azi, „să fim în trend”, le-am spune „buticuri”), înghesuite unele în altele, până la strada Teiuleanu, unde, pe colţ, magazinul „Universal” străjuia zona. Coborând pe strada Teiuleanu, trecând prin faţa Şcolii Teiuleanu şi printre mici dughene şi case de negustori, ajungeai la Biserica „Mavrodolu”, impunătoare, înconjurată de ziduri înalte de piatră. Acolo, chiar în curtea bisericii, pe latura dinspre Târgul din Vale, erau câteva barăci-locuinţe, unde, în organizare de şantier, locuiau arhitecţii însărcinaţi cu restaurarea bisericii „Sfântul Gheorghe”, salvată ca prin minune de la demolare. Nu acelaşi noroc l-a avut biserica „Sfântul Nicolae”, zisă şi „Biserica cu Ceas”, de la celălalt capăt al Străzii Mari, care, în 1962, sub privirile neputincioase ale piteştenilor, a fost pusă la pământ, cu un tanc sovietic, în doar câteva ore, din „raţiuni de sistematizare urbană”. Cei doi arhitecţi, Radu Berindei şi Radu Creţianu, sau „Razii”, cum le spuneau prietenii, au locuit, cu soţiile lor, în barăcile de la Mavrodolu, până la finalizarea lucrărilor şi, cum erau prieteni cu părinţii mei, îi vedeam des. În plus, Sarmiza, soţia lui Radu Creţianu, fusese măritată, la un moment dat, cu unul dintre fraţii tatălui meu. Mari amatori de muzică clasică, îşi aduseseră o colecţie impresionantă de discuri, aşa că Sarmiza şi Colette, soţia lui Radu Berindei, ofereau prietenilor, la o ceaşcă de ceai, audiţii muzicale de primă mână. De atunci, cred că aveam vreo 10-11 ani, mi-a rămas întipărită în memorie minunata „Chaconne” a lui Bach, pe care, la ei, am ascultat-o pentru prima dată. Perechea Colette – Radu Berindei era o apariţie destul de ciudată în oraş: ea, la un metru şi jumătate, totdeauna fistichiu îmbrăcată, el, la puţin peste doi metri, un fel de „Păsărilă”, stârneau glumele golănaşilor vremii, că, deh, nici pe atunci nu duceam lipsă de asemenea specimene. Când îi vedeau pe stradă, glumeau pe seama lor, spunând: „Dacă Păsărilă ăsta întinde braţul, îşi ia nevasta sub radical”! Astfel de glume nu numai că nu-i deranjau, ba chiar îi amuzau pe protagonişti.

Lăsând în dreapta magazinul „Universal” şi strada Teiuleanu, erai deja în actuala Piaţă „Vasile Milea”, pe atunci, pur şi simplu, „Piaţă”. Pe lângă tarabele zarzavagiilor se ridica „Hala”, o construcţie masivă care, ca stil, te-ar putea duce cu gândul la Hala „Traian” din Bucureşti. Buldozerul înnoirii a pus-o la pământ, aşa cum s-a întâmplat cu multe construcţii din Piteştiul copilăriei mele şi de aiurea. Pe o latură a pieţei, un banal magazin alimentar, în ciuda „înnoirilor vremii”, îşi păstrase în memoria colectivă vechiul nume „Ştrempel”, şeful magazinului fiind chiar fostul patron, care, nu de puţine ori, îi ajuta pe cei aflaţi la ananghie.

Pentru cei de azi, învăţaţi cu prăjiturile sofisticate, probabil că nu ar însemna nimic dughenele cu „cofeturi”, eventual turceşti, cum, în copilăria mea, era foarte căutată prăvălioara lui Ayet Yaya, situată la intersecţia Craiovei cu bulevardul Republicii, tot „la Statuie”. Găseai acolo, pe lângă bomboane şi alte zaharicale preparate artizanal de Ayet, braga şi, mai ales, îngheţate, „de te lingeai pe degete”. Oare câţi îşi mai duc aminte de acele bucurii ale copilăriei? Oricum, nu cei cu mai puţin de 60 de ani în cârcă….

În altă parte a oraşului, pe strada 1 Mai, într-o casă cu gang, demolată între timp şi ea, locuiau o descendentă din familia pictorului Gheorghe Tattarescu, la rândul ei pictoriţă, Micaela Eleutheriade, şi Grigore, soţul ei, ajunşi şi ei la Piteşti tot cu D.O. Fostă elevă a Ceciliei Cutescu-Storck şi a lui Dimitrie Mirea, debutase ca pictoriţă, în 1926, la „Salon de Independants”, de la Paris. La Piteşti, pentru a putea supravieţui, Micaela confecţiona espadrile din diferite resturi de materiale textile, iar Grigore făcea tălpile din pănuşe de porumb împletite. Ca artist plastic, aşa cum a fost şi încă mai este obiceiul, Micaela îşi păstrase numele de fată, Eleutheriade. Din păcate, nu am ştiut niciodată nici care era numele de familie al soţului ei, nici ce meserie avea. Din vremea aceea, eu având vreo trei ani, mi-a rămas ca amintire portretul în creion pe care mi l-a făcut Micaela. Din păcate, fiind pe hârtie proastă, cu trecerea timpului, s-a estompat, dar, chiar şi aşa, îl păstrez la loc de cinste. După ridicarea D.O., revenită la Bucureşti, Micaela Eleutheriade s-a bucurat de recunoaşterea talentului şi a avut câteva expoziţii memorabile.

Şi, cum tot aminteam de cei cu D.O., nu pot să nu-i menţionez pe fraţii Nana şi Bubi Constantinescu, nepoţi ai ministrului Alexandru Constantinescu-Porcu, pe Mady şi Ghiţă Manoliu, sau pe Victoria (Vichi) şi Gheorghe Mărăcineanu, cei din urmă, la „instalarea” la Piteşti, împărţind cu părinţii mei, mai bine de un an, o cameră mizeră, în Târgul din Vale. Pentru a putea supravieţui, tata, împreună cu ceilalţi bărbaţi menţionaţi mai sus, descărcau vagoane în gară, Nana, ştiind să brodeze, lucra pentru o croitoreasă, Mady dădea lecţii de engleză şi pian, Vichi îngrijea un copil infirm, iar mama, singura dintre ele cu studii superioare, medic fiind, reuşise să se angajeze ca medic şcolar la Şcoala Teiuleanu.

Tot de la „Statuie”, de data asta mergând spre gară, la câteva case de „Uzina Electrică”, într-o casă cu parter înalt, cu trepte rotunjite şi uşa cu geamuri bizotate, erau locuinţa şi atelierul ceasornicarului armean Aramis Damlamaian, venit, pare-se, din Basarabia. Însoţindu-l pe tatăl meu în vizitele pe care i le făcea, deşi nu aveam decât vreo 6-7 ani, mă fascina migala cu care repara ceasurile. Intrând în holul casei, transformat în atelier, în stânga, un birou somptuos, care-i servea drept masă de lucru, era plin de pensete, unele mai ciudate ca altele, şurubelniţe, care mai de care mai subţiri, cutii cu piese, frumos aliniate şi, bineînţeles, ceasurile la care migălea. Când lucra, lupa pe care domnul Damlamaian o ţinea fixată în arcadă, îi dădea un aer straniu. În fond, în ochii mei de copil, el însuşi avea un aer puţin straniu, având o gheată ortopedică, de vreun lat de palmă, de unde şi mersul anevoios. Tot în atelierul domnului Damlamaian, parcă am şi acum în ochi o instalaţie ciudată, semănând cu o lampă veche, din bronz, cu picior. În partea de sus, în loc de abajur, un clopot de sticlă, transparent, având marginea rotunjită spre interior, formă ca un jgheab în care punea oţet şi zahăr; un fel de capcană pentru muşte. Atrase de acel amestec, muştele intrau sub clopot şi nu mai aveau scăpare. Cam sadică distracţia, dar poate tocmai de aceea mi-a rămas întipărită în minte.

Deşi, în 1954, părinţilor mei le fusese ridicat D.O., cum nu mai aveau unde să se ducă, au rămas la Piteşti. După câţiva ani în care fusese medic şcolar, la Şcoala Teiuleanu, mama a trecut la Spitalul de Copii, apoi, specializându-se în hematologie, a lucrat la Centrul de Recoltare şi Conservare a Sângelui, unde, până la pensionare, a fost medic-şef. După ce a lucrat, câţiva ani, la Serviciul de Contabilitate al Spitalului TBC, tata a fost disponibilizat cu câteva luni înainte de a fi avut dreptul la pensia minimă şi, cum depăşise deja 60 de ani, nu s-a mai putut angaja nicăieri. În consecinţă, doar mama era cea care ne întreţinea, pe tata şi pe mine. După ce, până în 1959, fusesem crescută de bunica maternă, intrând în clasa a V-a, am ajuns, în sfârşit, să stau permanent cu părinţii mei. Între timp, mama obţinuse repartiţia pentru o cameră într-un apartament de două camere, la comun, cu încă o persoană, în strada Leonte Filipescu, devenită ulterior Teilor. Nu era uşor să fim trei într-o cameră, dar eram fericiţi să fim împreună. Abia după şase ani ne-am mutat în alt apartament, în acelaşi bloc, dar, în sfârşit, singuri… Pentru mine a fost ca un cadou de Crăciun; aveam aproape 18 ani!

Din clasa a V-a până la terminarea liceului, am fost elevă la Şcoala Medie Nr. 1, ajunsă ulterior Liceul „Nicolae Bălcescu”, unde am avut parte de profesori de primă mână, dar şi de câteva nulităţi, cărora, preluat de la colegii mai mari, le spuneam „habarnamişti”. Pare anecdotic, dar unuia dintre ei chiar i se spunea „Habarnam al XIV-lea”! Sună ca un titlu de nobleţe!!!

Din anii de gimnaziu îmi voi aminti cu plăcere şi, mai ales, cu respect de profesorul de desen, Guţă Popescu, căruia toţi îi spuneam Moş Guţă. Mic de statură, totdeauna în costum închis la culoare, în care parcă înota, cu lavalieră, părea coborât dintr-un tablou. Ne fascina când îl vedeam desenând simultan, cu ambele mâini. Dascăl de excepţie, Moş Guţă încerca să ne cultive dragostea pentru artă, rezervând, la sfârşitul fiecărei ore, măcar câteva minute în care să ne vorbească despre pictură şi să-şi ilustreze spusele cu albume de artă. Ani mai târziu, picându-mi în mână câteva albume Skira, mi-am amintit că din acea colecţie erau şi albumele pe care le răsfoiam, cu pioşenie, la orele lui Moş Guţă. Uneori, mergând la plimbare, cu părinţii, în Trivale, la intrarea în parc, la terasa unei cârciumioare, îl vedeam pe Moş Guţă, alături de prietenii săi, profesorul de istorie, Ovidiu Dumitrescu, pus totdeauna pe glume, şi cel de matematică, aparent taciturn, Emil Morţun. Cei trei erau nedespărţiţi, iar vorbele lor de duh făceau înconjurul şcolii, nu numai al cancelariei. După plecarea lui Moş Guţă la Liceul de Artă, ne-a venit ca profesor de desen pictoriţa Florica Steriade, fostă elevă a lui Nicolae Tonitza. În 1969, când eram deja studentă, am revăzut-o, la „Sala Dalles”, cu o expoziţie personală, care s-a bucurat de un succes binemeritat. Din nenorocire, în 1978, atrasă într-o cursă, avea să fie ucisă de zugravul care-i renovase apartamentul.

La istorie, domnul Ovidiu Dumitrescu, profesor cu dăruire, ne făcea să nici nu ne dăm seama când se termina ora. Pus mereu pe glume, îmi aduc aminte cum, văzându-l pe un coleg de clasă că nu era atent, cu un aer foarte serios, l-a întrebat, spre amuzamentul nostru: „Cine a fost Louis Quinze al paisprezecelea?”

Alt profesor, de data asta din ultimii ani de liceu, avea să-mi marcheze viitorul: profesorul de română, Gheorghe Aman. Temut de elevi pentru exigenţa sa şi pentru privirea pătrunzătoare, din spatele ochelarilor cu rama neagră, cam înfricoşători, ce-i drept, domnul Aman, cu toate că programa şcolară de liceu nu prevedea ore de gramatică, deşi eram la clasa de uman, cu de la sine putere, o oră pe săptămână o dedica sistematizării cunoştinţelor de gramatică din anii precedenţi. Demersul său avea să ne ajute foarte mult, mai ales pe cei care ne hotărâsem să urmăm studii de filologie. Ajunsese o adevărată tradiţie ca, după intrarea la facultate, în prima duminică din vacanţa de vară, să ne adunăm, acasă la domnul Aman, foştii săi elevi; ne supunea unui adevărat examen, iar, când era cazul, îi mai ceream şi câte un sfat. Chiar şi mai târziu, ajunşi la rândul nostru profesori, câţiva dintre noi continuam să-l vizităm, dar, onorant pentru noi, acum eram „în calitate de colegi”, cum îi plăcea să ne spună.

Pe Strada Mare, alături de cofetăria „Violeta”, era o librărie, care, dacă-mi aduc bine aminte, se numea „Cartea Rusă”, iar librar-şef era domnul Nicolae Ganea, care, în tinereţe, fusese redactor la ziarul „Timpul”. Librăria era destul de înghesuită, dar avea şi un sector de anticariat, pe care-l frecventam cu asiduitate. Ce plăcere mai mare putea fi decât să frunzăreşti cărţi vechi, de multe ori sub îndrumarea doamnei Nicolau, adevărat „librar”, care ajunsese să ne ştie pe elevii doritori de literatură franceză, ba, nu de puţine ori, ne păstra cărţile dorite, până reuşeam să adunăm banii necesari! La un moment dat, cineva lichidase o bibliotecă cu clasici ai literaturii franceze, care aparţinuse doamnei Margareta Georganta; nu ştiu cine a fost, dar, numele ei, frumos caligrafiat pe pagina de gardă a fiecărei cărţi, mi-a rămas întipărit în minte. Cu cărţile cumpărate atunci, am început să-mi încropesc propria bibliotecă şi ce bine am făcut! Peste câţiva ani, studentă fiind la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale din Bucureşti, la secţia „Franceză-Română”, aveam la îndemână multe din cărţile recomandate în bibliografie.

Aşa cum povesteam mai înainte, preocupată de franceză şi din dorinţa de a o studia la facultate, ca majoritatea celor cu aceleaşi înclinaţii, am fost şi eu una dintre elevele Anei, una dintre domnişoarele Imre. Cele două surori, unguroaice, catolice fervente, făceau parte din corul Bisericii Romano-Catolice din oraş. Foarte bune cunoscătoare de franceză, cele două surori dădeau lecţii doritorilor, completându-se una pe alta: Marie se ocupa de elevii de gimnaziu, iar Ana, de cei de liceu. Rezultatul, majoritatea celor care treceau prin mâna lor reuşeau, cu succes, la examenul de admitere la facultate, iar pentru noi faptul că le-am fost elevi era ca o carte de vizită, cu care ne mândream. Chiar şi unul dintre asistenţii noştri din facultate le fusese elev.   

O altă amintire plăcută, mult mai târzie, de data asta, de prin anii ’70: vedeam trecând, pe Strada Mare, o pereche după care până şi femeile întorceau capul. Ea, minionă, totdeauna sobru îmbrăcată, mergând la braţul unui bărbat înalt, cu pălărie cu boruri mari, cu aerul unui actor american, în genul lui John Wayne. Aveam să aflu că se numeau Colberti; ea, Veronica, era un foarte talentat regizor tehnic, iar el, Ricardo, chiar era actor, ambii la Teatrul „Al. Davila”. Peste amândoi, cortina vieţii s-a tras, inexorabil, dar, din fericire, amintirea lor a rămas în sufletul celor care i-au apreciat.

Tot pe Strada Mare, în zona „înghiţită” de magazinul „Fortuna”, dincolo de cofetăria „Violeta”, tot pe aceeaşi parte, mergând spre piaţă, dădeai de o veche farmacie care îşi păstrase „pentru cunoscători” vechiul nume „Stavar”. Era o casă frumoasă, cu bovindou deasupra intrării, iar, în interior, mobilierul specific unei „farmacii clasice”, cu vitrine cu geamuri bizotate, în spatele cărora erau aliniate flacoane vechi, de porţelan, frumos inscripţionate. Aveam vreo 10 ani când, trimisă de tata să-i restitui un prospect de medicament doamnei farmaciste Tanţi Capătă, cum eram destul de cu capul în nori, nu mi-am adus aminte cum o cheamă şi, ca să ies din încurcătură, am întrebat de doamna „micutza-blondă”… S-a făcut mare haz şi, de atunci, de câte ori intrăm în farmacie, auzeam: „Micutza-blondă, te caută cineva!” Cum însă, fugit irreparabile tempus, micutza-blondă nu mai este printre noi, cum nu mai sunt nici mulţi dintre cei despre care am povestit, dar sunt convinsă că amintirea lor continuă să ne umple sufletele.

Dincolo de Teatrul „Al. Davila”, acolo unde, din bulevardul Republicii, se desprind, pe partea stângă, strada Smeurei şi drumul spre Trivale, într-o piaţetă, numită „Piaţa de Lemne”, într-o clădire vetustă, funcţiona, din 1949, „Centrul de Recoltare şi Conservare a Sângelui” sau „Centrul de Sânge”, cum îl ştia toată lumea. După vreo 20 de ani, s-a mutat într-o clădire nouă, pe drumul spre Găvana, nu departe de Spitalul Militar. La început, ca simplu medic, apoi, ca medic-şef, la „Centrul de Sânge” a lucrat mama mea, până în 1972, când s-a pensionat. Nu puţine erau persoanele hipertensive care mergeau la Centrul de Sânge, să-şi verifice tensiunea. Printre ei, Iannis, un grec bătrân din Colonia de la Ştefăneşti, unde, din 1949, se stabiliseră mulţi dintre comuniştii refugiaţi după terminarea Războiului Civil din Grecia. Cred că aveam vreo 5-6 ani, când, după ce o văzuse pe mama cu mine de mână, i-a adus, într-o zi, câteva plăcinte făcute de el, „pentru fetiţă”. Trecut bine de 80 de ani, întrebat fiind de mama dacă, la vârsta lui, mai ştie să facă plăcintă, Iannis i-a răspuns din vârful limbii, nu fără umor: „Doamna doctol, eu am platzinta-n sânze!”

Încă o amintire legată de „Piaţa de Lemne”; acolo, din când în când, „venea circu”, una dintre marile atracţii ale copilăriei. Parcă nici nu au trecut 60 de ani de când circul suedez, „Zoo Circus Trolle Rhodin”, a poposit, acolo, cu mare vâlvă, în 1959. Întinzându-şi cortul principal, circul acoperea aproape toată piaţa, dar marea atracţie, pentru noi, copiii, era menajeria, pe care o puteam vizita. Una era să ştii din cărţi cum arată animalele şi cu total alta să le vezi în carne şi oase, iar pe unele chiar să poţi pune mâna.

Cum tot vorbeam, ceva mai înainte, despre greci, din clasa a V-a, până la terminarea liceului, am avut multe colege, „grecutzele”, cum îmi plăcea să le spun, care făceau naveta de la Ştefăneşti. Pentru urechile noastre, numele lor aveau ceva exotic: Stavrula, Fanula, Dumitrula, Zisula. Ciudat, nu era nici măcar un băiat printre copiii de la Ştefăneşti. După terminarea liceului, câteva au urmat studii superioare, vreo două, şcoli postliceale, apoi, de prin 1970-1972, când situaţia polítică din Grecia a permis-o, au început să dispară din peisajul piteştean, pentru a se întoarce în ţara lor. Prin 2016 mi-a căzut în mână cartea Aurorei Liiceanu „La taifas”, în care, printre altele, povestea despre dorinţa arzătoare a grecilor de la Ştefăneşti de a se întoarce în Grecia. Ea numea acea dorinţă a lor „fenomenul Fidanachis”, după numele unui grec cu care discutase într-una dintre anchetele sociale pe care le făcea. Citind, am avut o tresărire: Fidanachis era numele de familie al colegei mele de clasă, Fanula, a cărei urmă o pierdusem. Nu ştiam decât că plecase, cu familia, în Grecia şi nimic mai mult. Am reuşit, prin amabilitatea Aurorei Liiceanu, să iau legătura cu Fanula, stabilită, din 1972, la Atena. Era în 2016, anul în care noi, „Promoţia Centenarului Liceului N. Bălcescu” (azi Colegiul Naţional „I.C. Brătianu”), sărbătoream 50 de ani de la terminarea liceului. Împreună cu câţiva colegi de promoţie, îi căutam cu înfrigurare pe colegii noştri răspândiţi prin ţară şi, unii, chiar în străinătate. Spre bucuria noastră, Fanula chiar a reuşit să fie alături de noi la acest eveniment. Ce ciudat, în ciuda bucuriei de a ne revedea, atitudinea conducerii şcolii ne-a lăsat un gust foarte amar. Cum şcoala era în renovare, cu greu ne-au permis accesul în bibliotecă, ba, mai mult, nimeni din conducere nu a catadicsit să ne primească, cum ar fi fost normal, nu de alta, dar Colegiul Naţional „I.C. Brătianu” împlinea 150 de ani de funcţionare, iar noi, 50 de la absolvire, dar cine ştie după ce criterii s-au ghidat. Cu atât mai greu ne-a fost să înţelegem de ce, doi ani mai târziu, serbau, cu mare pompă, 152 de ani de la înfiinţarea şcolii….

Cum este foarte greu să alegi din noianul de amintiri, m-am rezumat la câteva secvenţe, în speranţa că vor trezi interesul cititorilor, iar celor de peste 60 de ani le vor readuce în memorie locuri şi chipuri cândva cunoscute.

Elena Maria Maruca CANTACUZINO