Piteştiul de altădată. În memoria mamei mele

Nu este nimic neobişnuit pentru o femeie ca, după căsătorie, să-şi păstreze numele de fată, mai ales dacă este arhitect, medic, sau dacă are o meserie din domeniul artei. Tot aşa, ca medic, mama şi-a păstrat şi ea numele, Popescu, iar parafa ei era: „Dr. Carmen Popescu Cantacuzino”. Cum părinţii mei ajunseseră la Piteşti cu D.O. (domiciliu obligatoriu), faptul că mama îşi păstrase şi numele anterior căsătoriei a fost ca un colac de salvare, pe care, de nevoie, l-a folosit. Deşi nu era de acord, mai uşor era să se prezinte ca dr. Carmen Popescu; nu era nimic incorect, dar, dată fiind „originea nesănătoasă”, numele de Cantacuzino era ca „o ghiulea atârnată de gât”!

Nu dau decât un exemplu care mi se pare elocvent. După ce, în 1960, în urma examenului, obţinuse titlul de medic primar, în 1962, sau ’63, nu mai ştiu exact, din dorinţa de a ne putea întoarce la Bucureşti, mama s-a prezentat la concurs pentru un post de medic primar hematolog, la Spitalul Fundeni. Toate bune şi frumoase, a trecut, cu brio, examenul de specialitate, dar… nu era de ajuns, mai era şi „nota socială”, decisivă. Cum nu era membru de partid, nota socială a anulat examenul. În consecinţă, şi-a continuat activitatea la Centrul de Recoltare şi Conservare a Sângelui din Piteşti, unde, cu două scurte întreruperi, a fost medic şef, până la pensionare, în 1973. Ultimii trei ani de activitate au fost însă deosebit de grei pentru ea, mai ales în urma unui infarct miocardic şi a pierderii, în 1972, a tatălui meu, după o căsnicie de 26 de ani. Abia în 1990, când pierduse orice speranţă de a mai pleca din Piteşti, în urma unui examen, de data asta al meu, ne-am întors la Bucureşti.

Nu pot să uit ziua în care, întorcându-mă acasă, m-am speriat când am găsit-o plângând; abia şi-a putut stăpâni emoţia când mi-a spus că am reuşit şi că, „după o viaţă de om”, în sfârşit, „ne întoarcem acasă”, doar că „pentru ea era prea târziu”… Cu toate greutăţile prin care a trecut de-a lungul vieţii, atunci a fost pentru prima dată când o vedeam plângând, chiar dacă lacrimile erau de bucurie. La cei 42 de ani pe care îi aveam, pentru mine era un nou început: după 18 ani de profesorat, renunţam la învăţământ, devenind bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară. Schimbarea, majoră de altfel, i-a făcut pe unii colegi de la şcoala unde predam să surâdă maliţios; pentru ei biblioteca nu însemna decât „- Na cartea! – Dă-mi cartea!” şi nimic altceva. Pentru mine a fost intrarea în universul fascinant al cărţii, de la tipar până în mâna cititorului. Asta nu era însă totul: bucuria mea cea mai mare era că se materializa, în sfârşit, visul mamei, dar şi al meu. Acum eram, amândouă, la Bucureşti; împlinise 71 de ani, dar, după numai doi ani, aveam s-o pierd; îi supravieţuise 20 de ani tatei. Acum, în 2019, mama ar fi împlinit 100 de ani!