Alte amintiri din Piteştiul copilăriei
La Piteşti, părinţii mei se împrieteniseră cu câteva familii de bucovineni, cei mai apropiaţi fiindu-le Silvia şi Rudolf (Rudi) Minialov şi Elena (Lili) şi Otto Haiduchievici.
Cu Silvia şi Rudi…

Silvia era casnică, dar, bună cunoscătoare de germană şi franceză, dădea lecţii unor copii, iar Rudi, ca şi mama, era medic. Locuiau pe Bulevard, gard în gard cu „Uzina Electrică”. Apariţie aparte, Silvia Minialov avea părul blond-arămiu, „vieil or”, care-i ajungea până mai jos de talie şi îl purta împletit într-o coadă groasă, „cât pe mână”, rulată în jurul capului. Parcă avea o coroană! Doamne, cât o mai chinuiam! Ţineam morţiş să o pieptăn, or, cum nu aveam decât 4-5 ani, numai îndemânatică nu eram, dar… mă lăsa. Rudi, soţul ei, era o persoană impunătoare, cu vocea baritonală şi faţa ciupită de vărsat, care, la început, mă cam speriase. Când i-am cunoscut, băiatul lor, Helgomar (Helgo), absolvent al Colegiului „I.C. Brătianu”, tocmai intrase la facultate. Mari amatori de vânatoare fiind, plecau toţi trei în adevărate expediţii, însoţiţi totdeauna de câte un câine de vânatoare, dar numai din rasa „Brac german”.
Pe primul de care îmi amintesc, cu urechile mari, catifelate, chiar îl chema Brac. Cum era foarte afectuos şi docil, „ne împrietenisem”. Vara, când eram la Piteşti, era ştiut că duminica dimineaţa, când mama era ocupată cu treburile gospodăreşti, tata şi cu mine făceam lungi plimbări prin Zăvoi sau până la intrarea în Turceşti, cu familia Minialov şi cu Brac. După aceste adevărate excursii pentru mine, la întoarcere, picam de oboseală, deşi, mai mereu, ajungeam acasă, pe Craiovei, pe umerii tatei sau, uneori, ai lui Helgo. Culmea obrăzniciei şi spre hazul celor mari, când mă dădeau jos din cârcă, în loc de mulţumesc, nu găseam nimic mai bun de spus decât „Vai, ce obosită sunt”!
Câţiva ani mai târziu, după ce Brac a fost otrăvit de un vecin, şi-au luat alt câine de vânătoare, din aceeaşi rasă, dar, cum se spune, „era departe griva de iepure”; nici nu se puteau compara. În locul blândului Brac, noua achiziţie, Fag, era total nereuşit. Pur şi simplu, era un câine bezmetic. Când îl apuca nebunia, strica totul în jurul lui şi, în plus, total anormal şi nejustificat, ca din senin, îşi muşca stăpânii. Dintr-o excursie în Austria, Helgo îi adusese mamei lui o pereche de papuci de casă, din piele, foarte arătoşi, cum nu mai văzusem. Într-o zi, când am ajuns la ei, am găsit-o pe tanti Silvia, cum îi spuneam eu, plânsă şi cu ochii cât cepele. Fusese plecată la cumpărături şi întârziase cam mult, lăsându-l pe Fag închis în casă. La intoarcere, uşa de la şifonier era deschisă, iar câinele rodea ceva de zor. Cu chiu, cu vai, a reuşit să-i scoată din bot obiectul pe care-l morfolea cu atâta sârg, o bucăţică de lemn: doar atât mai rămăsese din perechea de papuci… Mai mult ca sigur, asta era răzbunarea câinelui, lăsat singur! În cele din urmă, oricât de iubitori de câini erau, ajunşi la disperare de câte rele făcea, l-au dat. Când am aflat, n-am avut nici cel mai mic regret, mai ales că mă trântise de câteva ori şi, oricum, pentru mine doar bracul Brac a fost câinele primei copilării….
Cu Lili şi Otto…

Cealaltă familie de bucovineni, Lili Haiduchievici, profesoară de educaţie fizică la „Zinca Golescu” şi Otto, soţul ei, inginer la ”Drumuri şi Poduri”, nu puteau să nu-ţi atragă atenţia prin ţinuta zveltă, şi asta doar până ajungeai să-i cunoşti cu adevărat şi să le descoperi bunătatea şi altruismul. Veniţi din Cernăuţiul natal, după o şedere la Câmpulung-Muscel, s-au mutat la Piteşti, odată cu întreprinderea de „Drumuri şi Poduri” la care lucra domnul Otto. Împreună cu cele două fete ale lor, Cristina şi Doina, apropiate ca vârstă de mine şi care îmi sunt prietene şi în ziua de azi, locuiau în anexa cu parter înalt şi geamlâc a casei avocatului Ioanid, la „Statuie”. Într-un moment de cumpănă, când părinţii mei au fost obligaţi să plece din casa de pe Craiovei, prieteni fiindu-le, Lili şi Otto Haiduchievici, în tradiţionala ospitalitate bucovineană, i-au găzduit câteva săptămâni, în casa de la „Statuie”, punându-le la dispoziţie una din cele două camere ale lor. Între timp, cu mare greutate, mama a reuşit să obţină o cameră, într-un apartament, în cartierul „Teilor”, cartier în care am locuit până în 1990, când ne-am întors la Bucureşti.
La Kalman, pe Exerciţiu…
Tot din Piteştiul copilăriei, pe vremea când pe strada Exercitiu nu erau blocuri, casele, în majoritate cu grădini, ofereau, toamna, un spectacol aparte: în faţa multor porţi, gospodarii scoteau la vânzare, din recolta modestă a peticului de grădină, fructele sau zarzavaturile care le prisoseau. De la domnul Kalman ne aprovizionam, ca mulţi alţii, cu varză murată! Grădinar ungur, cu „mustăţi în furculiţă”, avea un aer pitoresc, probabil şi datorită chimirului lat, purtat peste o cămaşă lungă până la genunchi. Stătea, de fiecare dată, la lungi discuţii cu tata, în timp ce, cu voia lui, eu mă duceam în grădină, unde ţinea curcanii, să-i fac să-şi înfoaie penajul şi să ţipe „glu, glu, glu!”. Era şi asta o distracţie! La casa domnului Kalman, o ulucă mai inaltă a gardului avea o cruce din scânduri, pe care, cu creta, era scris „VARZĂ”, cum, tot pe astfel de cruci, „bannere avant la lettre”, gospodarii anunţau ce aveau de vânzare.

La domnul Poruţiu…
De pe strada Exerciţiu, coborând pe Vasile Lupu, dădeai, pe partea dreaptă, de o casă mai retrasă, cu o grădină îngrijită, cu gazon, plină de flori, de la primii ghiocei, până la ultimele crizanteme. Era casa domnului Emil Poruţiu, locotenent colonel în rezervă, care, în 1944, fusese prefect de Argeş. Casa, numai parter, dacă nu ar fi fost locuită, te-ar fi dus cu gândul la un muzeu, pereţii fiind acoperiţi literalmente de sus până jos cu tablouri, pictate de domnul Poruţiu. Talentul îi fusese recunoscut, dar, „beneficiind” de origine nesănătoasă, nu i se permisese să expună! Părinţii mei se împrieteniseră cu el, cu soţia şi cu cumnata lui, Lenuţa Năstase, care era asistentă medicală la Centrul de Sânge. Mergeam adesea la ei în casă şi nu mă săturam să mă uit la tablouri şi să ascult ce povestea domnul Poruţiu despre fiecare dintre ele. Cu ochii închişi, aş şti şi acum unde era fiecare pânză! Între timp, cei trei au trecut în lumea amintirilor şi nu ştiu cine locuieşte acum în casa lor, sau dacă mai este în picioare.
La săniuş, pe Rahovei
Elevă la „Bălcescu”, ca să ajung de acasă, din Teilor, la şcoală, coboram pe Rahovei, o stradă în pantă destul de abruptă, unde, iarna, ne adunam, cu zecile, la săniuş. În capătul de sus al străzii era un bloc de patru etaje, care semăna cu un vapor; erau câte zece garsoniere pe etaj, cu ieşirea pe balcoane care se întindeau pe toată lungimea blocului. Seara, când erau aprinse luminile, ca într-un tablou, „vaporul” se proiecta pe vineţiul cerului. Cât era iarna de lungă, maşinile nu puteau urca panta, aşa că nu era nevoie să strigăm: „Pârtieeeeee!” decât pentru cei care mergeau, civilizat, pe trotuare, „să nu-i cosim”! Rahovei se termina în strada H.C.C., intens circulată, aşa că trebuia să fim foarte atenţi să nu ajungem cu săniile până pe carosabil. Cum eram cam băieţoasă, nu mă dădeam în lături de la năzdrăvăniile celorlalţi, coborând şi urcând de câteva ori dealul, iar în iureşul săniuşului, ajungeam la şcoală, cu sufletul la gură, chiar când suna de intrat la ore. Se mai întâmpla să ne vadă câte un profesor şi să ne facă observaţie, or, numai plăcut nu putea fi, dar uitam repede şi a doua zi o luam de la capăt! Eram copii….
Armonia – distrusă pe Teilor
După 1990, deşi am ajuns de multe ori la Piteşti, nu am mai trecut prin multe dintre locurile de care mă leagă atâtea amintiri, poate şi după decepţia avută când am revăzut cartierul în care am locuit. În „Teilor”, aşa cum o spune şi numele, aleea principală era străjuită de tei. Copil fiind, am participat la plantarea unor puieţi, chiar în faţa blocului în care stăteam; ajunşi la maturitate, teii, câţi au mai rămas, sunt deosebit de frumoşi. În cartierul proiectat şi construit într-o vreme când nu erau aşa de multe maşini, aleea principală care şerpuia printre blocuri era destul de îngustă, de nu puteau trece simultan două maşini. Acum pot, dar cu preţul tăierii multor pomi. În schimb, de o parte şi de alta a aleilor, betoanele te sufocă şi, probabil, din dorinţa de a sta într-un cartier (cândva) frumos, s-a intervenit arhitectonic, rupând armonia ansamblului. Acum, în plus, te sufocă şi urâţenia blocurilor supraetajate, sau mansardate, sau cum le-or spune! Pentru moment, blocul în care am stat a scăpat de mansardare, dar, din păcate, ansamblul şi-a pierdut mult din farmecul de odinioară!