Piteştiul de altădată. Mama şi echipa de la Centrul de sânge

Cam o dată pe săptămână, indiferent de anotimp, mama mergea cu echipa de asistenţi la recoltare de sânge pe teren, prin tot judeţul. Şi atunci, ca şi acum, era mare nevoie de donatori de sânge. Se pleca dimineaţa devreme, cu microbuzul Centrului de Recoltare şi Conservare a Sângelui, în care se încărcau trusele şi flacoanele pentru recoltare, precum şi materialele de care aveau nevoie. Flacoanele erau transportate în navete, ca acelea pentru sticlele de lapte din copilărie. Pungile moderne, din plastic, aveau să înlocuiască flacoanele de sticlă, mult mai târziu, cum, tot mai târziu, microbuzul pentru deplasări a fost înlocuit cu un autobuz-caravană, cu sală de recoltare inclusă. Dacă îmi aduc bine aminte, după cel de la Timişoara (noutate absolută), autobuzul-caravană de la Piteşti a fost al doilea din ţară!

Revenind la microbuz, de el era ataşată „căţeaua”, cum, în glumă, îi spuneau toţi remorcii frigorifice unde, după recoltare, se transportau flacoanele cu sânge care trebuiau menţinute la o anumită temperatură. În satele sau în oraşele unde era programată recoltarea, dispensarul sau, în cel mai fericit caz, spitalul local puneau la dispoziţie o încăpere în care echipa de recoltare să poată lucra.

Cu dr. Djuvara, la Curtea de Argeş

Vara, fiind în vacanţă, dacă mergeam în zone frumoase, în special spre munte, mama mă lua şi pe mine, cu condiţia să nu le stau în cale. Şi acum, după mai bine de 60 de ani, îmi aduc aminte, cu plăcere, de acele adevărate excursii pentru mine; aveam vreo 7-8 ani. La Curtea de Argeş, medic şef era doctorul Răzvan Djuvara, fratele mai mare al istoricului Neagu Djuvara. Mare iubitor de animale, avea un minunat Setter roşu, irlandez, pe care, mare răsfăţ pentru mine, de cum ajungeam, mi-l dădea în primire şi nu ne ajungea curtea spitalului să ne zbenguim, iar mama îşi putea vedea, liniştită, de treabă. La un moment dat, spre marea mea dezamăgire, doctorul Djuvara şi Setterul lui au plecat de la Curtea de Argeş. Abia dupa 1990, din scrierile lui Neagu Djuvara, am aflat care a fost traiectoria doctorului şi cum a ajuns în Niger, urmându-şi fratele care se stabilise acolo.

La Voineasa, la colonie

Mult mai târziu, studentă fiind, am mers cu mama şi cu echipa de recoltare într-o zonă mirifică, pe Valea Oltului, la Voineasa. Peisajul minunat era presărat cu vile cochete, în care locuiau „ştabii”, şi cu blocuri în care locuiau cei care munceau pe şantierul Hidrocentralei Vidraru şi personalul administrativ. Pe una dintre laturi, blocurile aveau acoperişul în pantă, până aproape de pământ, cu logii adânc tăiate, ceea ce le dădea un aspect deosebit, de staţiune balneară din Elveţia. În imediata apropiere a blocurilor se înălţa un spital modern, cu toate dotările vremii. La terminarea lucrărilor, când şantierul s-a închis, blocurile din Colonia Voineasa şi-au schimbat destinaţia, fiind amenajate ca hoteluri, iar spitalul a devenit bază de tratament. Voineasa devenea astfel staţiune turistică; din păcate, din câte am auzit, acum neglijenţa şi-a pus amprenta pe întreaga zonă. Când se mergea acolo pentru recoltare, dată fiind distanţa de la Piteşti şi drumurile destul de anevoioase, era ştiut că „expediţia” dura două zile. La fel a fost şi în 1970, în vara de după inundaţii, când muncitorii erau blocaţi sus, la baraj, şi numai cu elicopterul li se puteau duce hrană, medicamente ori alte lucruri de care aveau nevoie.

Doctorul Stanciu, directorul spitalului, avea doi copii, gemeni, fată şi băiat, cu care mă împrietenisem, deşi erau cu vreo doi-trei ani mai mici decât mine. Nu mică a fost surpriza pe care dl. Stanciu ne-a făcut-o, copiilor lui şi mie: l-a rugat pe pilotul elicopterului să ne ia şi pe noi într-unul din drumurile pe care le făcea la baraj. A fost o experienţă deosebită şi, cum era foarte senin, am putut admira întreaga zonă, de o parte şi de alta a Carpaţilor. Din elicopter, pilotul ne-a arătat şi vechiul Drum Roman, pe care se putea ajunge la Petroşani. Imaginea era deosebită şi, cu toate că mi-ar fi plăcut să ajung până acolo, nu erau decât vreo 70 km, atunci nu am avut cum. Mi-am propus să mai ajung „cândva” la Voineasa şi să fac drumul, dar acel „cândva” nu a mai venit… În fond, în ţară sunt atâtea locuri minunate pe care nu le-am văzut, încât nu pot decât să mă consolez cu gândul că nu mi-ar ajunge o viaţă întreagă să le văd pe toate….

Echipa de recoltare

În fotografia alăturată, de la una din recoltările de sânge pe teren, mama este însoţită de colega ei, doctor Iancu, şi de câţiva asistenţi, printre care Maria şi Dumitru Neagoe, oameni deosebiţi, nu numai din punct de vedere profesional, ci şi ca oameni; el, ajuns la 84 de ani, iar soţia lui, la 79. De câte ori ajung la Piteşti, mă bucur să-i revăd şi să depănăm amintiri. Acum, după atâta vreme, am aflat de la ei amănunte pe care nu le ştiam, din vremea când lucrau cu mama.