Neştiutele iubiri

Fac ce fac, gândesc ce gândesc, mă aventurez în a-mi da în vileag simţirile în termeni proprii, şi tot la Cioran ajung.

„Pe măsură ce trece timpul, mă conving că primii mei ani au fost un paradis”, scria acesta undeva. Parafrazându-l, pot spune, fără urmă de tăgadă, că pe măsură ce mă apropii de „final”, am toate argumentele să spun că tinereţea mea a fost un miracol. Pentru că, din punctul de vedere al iubirii, am fost răsfăţat de soartă (nu ştiu cât îi datorez, pentru asta, trupului, şi cât poeziei!). Nu am avut noroc să fiu bogat material, nu m-a hărăzit soarta cu funcţii care să mă scutească de nopţi nedormite sau de zile zbuciumate, sau să-mi asigure o viaţă tihnită şi, de ce nu, lipsită de griji, n-am fost dintre cei aleşi de Dumnezeu să schimbe lumea prin deciziile lui…

Din punctul de vedere al iubirii, însă, m-am numărat printre cei răsfăţaţi de soartă, „preferaţi de destin”…

Am iubit şi am fost iubit!

Scriam, în urmă cu câteva săptămâni, tot în acest spaţiu, că sunt unul dintre cei fericiţi atunci când dăruiesc iubire, mai mult decât când o primesc, când iubesc – mai mult decât când sunt iubit. Aşa că am fost un răsfăţat al vieţii: am iubit şi am fost iubit în una, cât alţii în zece vieţi. Să fie asta o tară, un neajuns al vieţii?

Trăiesc, deci pot iubi, indiferent de vârstă!

Iubesc, deci trăiesc!, aşa mi-am spus totdeauna, nu numai acum, când se apropie „finalul” şi e timpul „bilanţului”…

„Ce l-o fi apucat pe ăsta să se căineze sau să se împăuneze cu iubirile lui, când ar trebui să se pregătească pentru altceva”, se întreabă, poate, pe bună dreptate, unii dintre cititorii mei.

Şi totuşi…

– Să-ţi fac cunoştinţă cu poetul Dan Rotaru, îl aud pe prietenul meu, Mihai Golescu, căruia i-a fost oaspete…

– Cine? Cum? Poetul Dan Rotaru? zice, bâlbâindu-se vădit, cea din faţa mea, o doamnă blondă, franţuzoaică şi prin apariţie, şi prin comportament. Poetul Dan Rotaru? Nu se poate! Nu, nu se poate, repeta întruna, încurcând şirul vorbelor, roşind, ceea ce o face pe colega mea, Cristina Miliare, care e martoră la situaţie, să roşească, la rându-i… Doamne, poetul Dan Rotaru, după cincizeci de ani!… zice, şi începe să se spovedească în faţa mea ca şi în faţa lui Dumnezeu…. Ştiţi cât v-am iubit? Ştiţi că atunci când treceaţi pe lângă blocul meu, venind de la Slatina, vă aşteptam ore în şir, la fereastră, să vă văd? O, Doamne, ce mult v-am iubit! Dar nu, nu aţi ştiut şi poate că nici n-aţi fi ştiut vreodată dacă n-aş fi trecut azi să-l văd pe prietenul nostru comun, Mihai Golescu (între timp acesta se retrăsese în birou, lăsându-ne „în trei”).

Impresionat de timpurile când, fiind „tineri şi la trup curaţi”, vorba lui Cezar Ivănescu, iubeam sau eram iubiţi fără să se ştie sau fără să ştim…

Au urmat fotografiile „de amintire”, îmbrăţişările, întârziate o jumătate de secol, îmbrăţişări care însă, prin căldura lor, „m-au topit” pur şi simplu. Numai poet să nu fii!, îmi zic în asemenea momente, ca o îmbărbătare.

Ştiam, mă mai confruntasem şi altcândva cu astfel de confesări tardive, că am fost iubit. „Doamne, ce mult v-am iubit!”, mai auzisem în ultimii ani. Şi atunci, ca şi acum, mi-am dat seama cât de incompletă rămâne până la urmă viaţa, câte visuri rămân neîmplinite, câte iubiri neştiute…

„Totul vine prea târziu, totul e prea târziu”, spune – şi ce potrivit adevăr pentru mine – filozoful. La fel, dar în alţi termeni şi mai pe larg, îmi ziceam şi eu încercând să mă consolez pentru neşansa de a nu şti totdeauna când eram iubit…

Şi uite-aşa, după plecarea celei care, cu câteva minute înainte, îmi spusese „Ce mult v-am iubit!”, când am mers la oglindă să-mi privesc răvăşirea de pe chip, m-am întrebat, ca pentru mine. „Sunt eu acela despre care vorbea adineauri doamna aceea, o franţuzoaică în carne şi oase? Sau sunt o ficţiune?”

Dar după câteva secunde de rătăcire în trecut, de retrăire a iubirilor ştiute, mi-am zis că să fi fost iubit fără să ştiu face parte tot din existenţa mea. E tot existenţă.

Cu toate că, asemenea mie, aceste „completări”, aceste „veşti” ţi se aduc la cunoştinţă cu o oră, cu un an sau cu un timp înainte de a exista…

 Este şi acesta un neajuns al vieţii, nu?

 De meditat, iubind sau nu.