Atunci când te crezi Dumnezeu…

M-a fascinat şi mă va fascina totdeauna evoluţia spre bine, şi mă scârbeşte şi mă va scârbi cât voi trăi involuţia, fie că e vorba de societate sau, in micro, de individ. Toată viaţa m-am lăsat ofrandă şi mi-am abandonat sufletul suferinţelor altora, mai ales când aceştia suportau nazurile mai-marilor lor, inşi care, ajunşi acolo, “sus”, au uitat de unde au plecat şi se cred Dumnezeu.

Norocul meu a fost că am lucrat toată viaţa într-un domeniu în care profesia era o anexă a vieţii de creator. Şi totuşi, nu de puţine ori, am simţit şi atunci, pe pielea mea, adevărul spuselor lui Cioran, pe atunci interzis: A fi înseamnă să fii încolţit.

Dar nu despre mine vreau să vorbesc mai departe, aşa că iertaţi-mă.

-Unde fugi aşa, omule, l-am întrebat, mai mult strigând, zilele trecute, pe un prieten vechi, om aproape de pensie, căruia îi scăpărau tălpile, uitând de gheţuşul de pe jos.

-Salut, Dane, fug la dentist, fug, că am fugit câteva minute de la slujbă…

-Te doare aşa de tare, de fugi aşa?

-Nu, dar vorba ta, fug de frica şefului.

-Ei, şi, ţi-ai făcut treaba, cred, până la ora asta? (era trecut de ora 14).
Fostul meu redactor-şef, poetul Gheorghe Tomozei, avea o vorbă: “V-aţi făcut treaba, gata, acasă, la scris sau la bibliotecă! Nu leneviţi pe la sediul instituţiei!”.

-Ei, Dane, alte vremuri, m-a întrerupt prietenul meu.

-Cum alte vremuri, sunt sigur că dacă ar fi şi azi redactor-şef, pe aceste vremuri, cum zici tu, ar zice la fel. Oamenii contează, omule, nu vremurile. Şi, din câte ştiu, şef ţi-e unul pe care-l cunosc mai demult decât tine.

-Ei, omule, oamenii se schimbă sau poate că au jucat teatru cândva. Cum ajung şefi, cum fac cheag, gata, totul e de domeniul trecutului: colegialitate, prietenie…

-Nu, nu spune asta, îl cunosc de foarte mult timp şi cred că destul de bine. Cu toate că, mea culpa, şi înainte de ’89 dădea semne de şefie…

-Papură Vodă, Dane, aşa-i zicem.

-Da, m-ai adus cu picioarele pe pământ: şi atunci, îmi amintesc, se pleca după cum bătea vântul partidului şi cred că era în stare să-l încheie la pantofi pe primul secretar de atunci al judeţului.

-Nu ştiu, sau, corect, mi-e frică să spun că ştiu.

-Îţi spun eu că-l cunosc încă din vremea când “eram la suflet şi la trup curaţi”, vorba poetului.

-Asta e, Dane. Măi, aşa cum erau sau cum nu erau vremurile acelea, dar concediul era concediu, respectul era respect. Bani, bani, bani, altceva nu aud de la el în crizele lui de dublă personalitate, din ce în ce mai dese în ultimul timp, cum le numesc psihiatrii. Ca şi când banii ar creşte pe Victoriei. Gata, acum chiar fug!

Bine, adică rău… Salut!

Şi l-am privit pe prietenul meu cum aleargă nebuneşte, la vârsta lui, uitând că s-ar putea ca, în drum spre stomatolog, să fie nevoit să treacă pe la ortoped, din cauza gheţuşului.

Cât despre “Papură Vodă”, spusele lui mi-au lăsat în suflet o durere pe care nicio înmormântare n-o poate egala.

Pentru că, vai!, peregrinările mele din ultimul timp mi-au confirmat că mirajul şefiei se ia, ca o boală incurabilă, de care te poţi vindeca doar singur, cu o doză zilnică de bun-simţ.

Dorinţa de a fi luat drept extraordinar, manifestată prin ridicări de ton, prin irascibilitate necontrolată la auzul unor păreri diferite de ale tale, este maladivă, dar de unde să ştie asta şeful prietenului meu, care a rămas la fel ca atunci când undeva, la ţară, îi cântau greierii sub unghii?

Vreau, totuşi, să-l mai întâlnesc, măcar o dată, pe prietenul meu şi să-i spun, ca o consolare, ceea ce spunea cândva Diderot: “Gustul pentru extraordinar este trăsătura mediocrităţii”.