Statuia fericirii
Ştiu ce înseamnă să te legi de o fiinţă, cunosc sentimentul!
Cucerirea, ca şi pierderea ei, e ca o ploaie de vară pe care pământul ars de soare o aşteaptă spre a renaşte…
„Cu atât mai mult ne legăm de o fiinţă, cu cât instinctul ei de conservare e mai nesigur, ca să nu spun mai tocit”, scrie undeva Emil Cioran. Căruia, chiar la o simplă citire, îi dau dreptate!…
Pentru că mi s-a întâmplat şi mie ca în viaţă să mă leg de una dintre fiinţele cu care Dumnezeu a binecuvântat lumea, mai ales când aceasta era într-un moment în care disperarea o făcea să comunice cu mine „pe aceeaşi lungime de undă”…
M-am legat, mi-amintesc, de-a lungul vieţii, de zeci de câini vagabonzi sau cândva ai cuiva, părăsiţi din varii cauze sau din de neînţeles motive…
Căci oricare ar fi fost cauza sau motivul, am rămas de fiecare dată cu convingerea că între câinele peste ai cărui ochi se aşezase, ca o albeaţă, disperarea, şi fostul lui stăpân, nu fusese niciodată vorba de iubire…
Şi de fiecare dată mi-o imaginam pe stăpâna de odinioară, precum le văd pe unele în Expo-parcul piteştean azi, mergând, ţanţoşă, pe tocuri şi pocnind lesa din care abia-l eliberase, de blugi sau de cizme, şi fălindu-se la gândul că trecătorii ziceau în gând, admirativ: „Ooo, ce Doamnă, Doamna cu căţelul!”…
O întâmplare îmi stăruie şi acum în inimă, într-atât de mult “m-a mişcat”: Ducând maşina la garajul în care mi-o las zilnic, într-o seară, în curte, o “mingiucă de puf”, cum i-am zis, un ghemotoc alb căruia abia i se ghiceau ochii prin părul care atârna pe botic, atunci când am deschis portiera, a şi sărit direct pe perna din spate şi s-a ghemuit acolo fericită, crezând probabil că stăpânul care o părăsise venise să o ia, dar cu altă maşină.
Ochii ei rugători, care, atunci când am încercat să o dau jos, parcă spuneau: “Ce ai cu mine, de ce nu mă mai laşi?”, mi-au răscolit sufletul…
Ne legăm de fiinţe, ştim toţi asta, dar în ce veţi citi mai încolo veţi vedea cum o fiinţă, o femeie se poate lega, la rândul ei, de un lucru, de un simplu obiect, care îi va deveni talisman…
– Ştii, Dan, sunt cea mai fericită femeie din lume, mi-a zis, de la începutul convorbirii.
– De ce, ai câştigat la loto sau ţi-ai cumpărat avionul ?, am întrebat-o, în termenii glumelor noastre de zi cu zi, “dătătoare de energii pozitive”, după cum mă asigura.
– Nu, mi-am cumpărat ceva de care am avut nevoie de mai multe ori şi căruia, după ce l-am probat, i-am descoperit utilitatea şi capacitatea de a mă face fericită.
– Hai, spune odată, despre ce e vorba!
– Nu încă, dar după ce-ţi voi spune o istorioară, voi intra cu tine pe videochat să mi-l vezi, să mă vezi cu el în braţe.
Ţi-aminteşti că ţi-am spus că „Matizul” meu, încă de când l-am cumpărat, a avut o „problemă cu roţile”, adică după două săptămâni îl găseam mereu „pe jantă”? Acasă, mai e cum mai e, că am două pompe, una de mână şi una de picior, şi după câteva „sute de pompe”, pot pleca… Dar ce mă făceam dacă mă lăsa, Doamne fereşte!, în plin câmp, şi mă arătau cu degetul mahării ăia cu 4×4 şi-mi aruncau priviri batjocoritoare vrând parcă a spune: „Cum, dragă, să forţez eu mândria mea de maşină făcând brusc, că nici de văzut nu te-am văzut decât în ultima clipă, atât de… mare e Matizul tău!?” Ei, şi uite că azi, un om de la „service”-ul unde m-am dus să repar „pana”, m-a fericit, convingându-mă de utilitatea lui, să-mi cumpăr acest mic, dar important, obiect…
– Zi, dragă, zi mai repede despre ce e vorba. Îţi luaşi vreo butelie cu azot, i-am zis în dialectul ei oltenesc.
– Nu-ţi spun, na, ci îţi arăt! Intră acum cu mine pe videochat că sunt, chiar lângă maşină, cu odorul în braţe. …
Şi am intrat, mânat de o curiozitate care nu prea mă încercase prea des în viaţă…
Într-adevăr o vedeam pe ea strângând ceva la piept, ceva asupra căruia arunca priviri pline de recunoştinţă. Ceva între fiinţă şi nefiinţă, ceva între real şi imaginar, ceva pe care, dacă vroiam să-l văd bine, a trebuit s-o rog să-şi descolăcească braţele cu care îl îmbrăţişa, ca pe un om întâlnit după o viaţă de aşteptare.
Mă gândeam dacă acel obiect pe care-l strângea la piept nu era o ficţiune, ceva coborât din cer, necum cumpărat de la un simplu magazin de piese auto.
Brusc, privind-o în toată splendoarea ei şi a obiectului salvator, mi-a venit în gând că, aşa cum arăta, ea putea fi model pentru o „statuie a fericirii”. O femeie frumoasă ţinând strâns la piept un obiect, un simplu obiect de câteva zeci de lei.
O femeie radiind fericire, cu un compresor auto în braţe…
Şi atunci mi-am zis, aşa ca pentru mine, rămânând pe gânduri: Uite, Poete, în ce constă farmecul existenţei!
– Ce s-a întâmplat?, mi-a zis, văd că ai rămas pe gânduri?!
– Nimic, nimic… Citeşte eseul din “Săgetătorul” din 19 martie. Şi nu uita ce a zis cândva Cioran: „Ca să ajungi la izbăvire, trebuie să crezi că totul e real sau, dimpotrivă, că nimic nu e!”
Eu văd acum, privindu-te, cât de reală e fericirea!
Ia ascultă, băi cumnate, de când îți permiți tu, un găinar de cotețe de lemn, împăduchiate, să stergi despăducheres??!!…
Maestre Dan Rotaru,sunteți, în poezia de dragoste,pe plan local, ceea ce Albano Cristel Carrisi reprezintă pentru muzica latino (uşoară) pe plan mondial, de cca 60 de ani (prototipul îndrăgostitului „de geantă latină”). Al Bano a avut privilegiul să fie iubit de Romina Pouwer,cum numai în basme Ileana Cosânzeana il făcea fericit pe Făt Frumos(când şi cât erau ei tineri şi „focoşi”)…Nu vă întristați, maestre, până şi cei doi au căzut…la pace!