Piteştiul de altădată. Ucenica tatei

Fost coleg de şcoală şi prieten de copilărie al tatei, I.D. Suchianu, căruia amicii îi spuneau „limbă ascuţită”, nu rata nicio ocazie în a-l tachina mereu pe tata, pentru îndemânare şi punctualitate, drept care îi spunea „M.G.S” (milimetru, gram, secundă). Tatăl meu, Constantin (Ţache) Cantacuzino, chiar era foarte îndemânatic şi, cu toate că, după venirea la Piteşti, avusese un accident la daracul de la parterul casei în care locuiam şi în urma căruia rămăsese fără două degete de la mâna stângă, reuşea să facă lucruri de mare migală. Copil fiind, îmi plăcea să mă uit la ce meşterea şi, nu de puţine ori, mă punea şi pe mine să-l ajut, nu de alta, dar, cum îi plăcea să spună, „nu se ştie niciodată când îţi va folosi”, şi multă dreptate a avut! De la el am învăţat să fac mici reparaţii, de ajunsese mama să spună că „ne bucurăm când se strică ceva prin casă”. Pe lângă utilitate, mai intervenea şi economia: nu mai aveam nevoie nici de instalator, dacă vreun robinet începea să curgă, nici de tâmplar, dacă pica vreo etajeră, sau şchiopăta vreun scaun, nici de electrician, dacă survenea vreun scurtcircuit, de la maşina de călcat sau de la un bec; tata şi cu mine, ucenica lui, eram gata să intervenim. Unde mai pui că, la un moment dat, am început să meşteresc şi „pe cont propriu”; franţuzescul „bricoler” mi s-ar potrivi de minune! Asta sună cam a „laudă-mă gură”, dar ce făceam chiar îmi ieşea. Râzând, tata îmi spunea că „îi fac concurenţă”! Poate sună bizar, dar, şi acum, o oră de migăleală mă odihneşte mai mult decăt una de somn…

Eram deja la liceu, când cumpăram, de la „Artizanat”, vase de flori, din lut, cu forme cât mai ciudate, ieftine pe atunci. După ce le făceam instalaţia electrică, le transformam în lămpi de birou, „hand made”, tocmai bune de făcut cadou şi unde mai pui că erau unicate.

Tot de la tata am învăţat să fac şi legătorie de carte, destul de primitiv, ce-i drept, cu stambă ieftină, dar frumos imprimată, iar pentru presat, ideea tatei, foloseam presa de la o veche rachetă de tenis, care se strângea cu şuruburi. Rezultatul era cel scontat: din cărţi rufoase şi vai de capul lor, ajungeau să arate chiar bine. Aici intervine şi românescul „unde dai şi unde crapă”! Îmi aduc aminte că, în primul an de profesorat, la ţară, nu departe de Drăgăşani, aveam în încadrare, pe lângă orele de franceză, ore de muzică şi de lucru manual. Când eram elevă, în clasele primare, în Bucureşti, la „Zoia”, cum prescurtam noi, elevii, numele Zoiei Kosmodemianskaia, la orele de muzică, când trecea pe lângă mine, învăţătoarea mea, mama actriţei Monica Ghiuţă, îmi şoptea: „Tu să taci! Strici totul! N-ai pic de voce”! Ajunsă la catedră, ce puteam să fac cu orele de muzică din încadrare, afonă fiind? Cred că ar fi fost vai şi amar de bieţii copii, dacă nu m-ar fi ajutat colegii. În schimb, la orele de lucru manual îmi luam revanşa: mi-am învăţat elevii cum să recondiţioneze manualele, care, folosite fiind de la un an la altul, erau într-o stare jalnică.

Efectul lecţiilor tatei avea să se manifeste şi mai târziu, când tata nu mai era. La un moment dat, fratele mamei ne-a adus, ca „mărţişor”, un boiler pe gaze. Era grozav, dar, de două-trei ori pe an, era nevoie să i se schimbe o piesă din cauciuc şi, conform Legilor lui Murphy, boilerul ne lăsa în pană taman când era mai mare nevoie de el. Era o poveste întreagă până reuşeam să-l găsesc pe instalator. Ca orice meşter care „se respectă”, amâna şi iar amâna, or, eu aveam lucrurile la muiat, nu la murat! Când, în sfârşit, a venit, i-am „spionat” fiecare manevră, aşa că, data următoare, cu toate protestele mamei, temătoare că nu voi reuşi, am schimbat singură piesa cu pricina. Mândră, nevoie mare, mama n-a avut de lucru şi le-a povestit vecinilor noştri de palier, care îşi luaseră şi ei un boiler ca al nostru. Rezultatul: după puţin timp, m-am trezit că mă roagă să le repar şi lor boilerul buclucaş. Am făcut-o, dar, cum „radio-şanţul” funcţiona ireproşabil, am auzit un comentariu maliţios, care m-a amuzat: „Deşi e profesoară, mai mult ca sigur a făcut, înainte, vreo şcoală profesională, dacă ştie să facă treabă de instalator”! Mi-a venit, atunci, în minte melodia „Les Camelias”, lansată în 1968, la Cerbul de Aur, de căntăreţul belgian Jaques Hustin. Melodia avea ca refren: „Je suis le fils de mon papa”. Parafrazându-l pe Jaques Hustin, o spun, cu mâna pe inimă: „Je suis la fille de mon papa”, nu de alta, dar răbdarea şi manualitatea, cu siguranţă, de la tata le-am moştenit!