Tristă poveste de dragoste

A fost odată, pe plaiuri moldave, în al XIX-lea veac după Hristos, o fată dintr-o familie boierească, pe nume Elena, cea mai frumoasă dintre femeile aristocrate, având virtuţi fizice şi sufleteşti, cultivată, romantică şi sensibilă, comparată de către contemporani cu Mona Lisa (Gioconda) lui Leonardo da Vinci. Doar zâmbetul îi era din ce în ce mai amar, ca o premoniţie a suferinţei, care avea să-i aducă sfârşitul.

Nu era singură la părinţi, ci mai avea trei surori şi un frate, pe Costache, toţi descedenţi ai vistiernicului Petrache Negri şi ai Smarandei Donici (Zulnia), muza cărturarului-poet Costache Conachi, căruia îi va deveni soţie după moartea primului soţ.

Într-una dintre seratele boiereşti, Elena Negri pusese pe jar inima unui „tânăr zvelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu fruntea largă şi senină, cu ochi buni şi vorbitori”, cum aflăm din cartea memorialistului N. Pătraşcu: „Icoane de lumină”. Era fiul medelnicerului Vasile Alecsandri, purtând acelaşi nume cu tatăl. Era viitorul mare poet al literaturii române. Tinerii s-au îndrăgit reciproc şi s-au iubit sub jurământ că-şi vor uni destinele pentru tot restul vieţii. Atunci nu se consfinţeau căsătorii de o noapte ca-n zilele noastre.

În casa somptuoasă din Mânjina, se întruneau reprezentanţi de seamă ai epocii revoluţionare, sosiţi din capitala franceză, unde-şi făcuseră studiile, nu petrecând „în lupanare de cinismu şi de lene”, sau învăţând „la gât cravatei cum se face nodul”, ci aprinşi de pledoariile progresiste ale remarcabililor dascăli: Michelet, Quinet şi Mickiewicz, profesori la College de France. Au rămas în istorie numele lor: Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti, Costache Negri, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, alţi remarcabili patrioţi, militând pentru împlinirea idealurilor revoluţionare în spiritul dreptăţii, fraternităţii, egalităţii, dispuşi chiar să renunţe la privilegii în favoarea acestor deziderate. Printre ei, domnişoara Elena Negri, până în clipa când, înrăutăţindu-se suferinţa pulmonară, a fost nevoită să caute o climă mai bună pe alte meleaguri din Germania, Austria şi Franţa.

Îndemnat de Cupidon, Alecsandri a plecat în căutarea ei, întâlnind-o în oraşul Palermo, unde se afla şi Bălcescu, cu aceeaşi şubredă sănătate. Au petrecut împreună într-un decor de vis, cu plimbări pe ţărmul mării, respirând oxigenul emanat de vegetaţia cactuşilor, portocalilor şi lămâilor, sub un soare binefăcător. Starea sănătăţii Niniţei, cum o alinta poetul, înrăutăţindu-se, au hotărât să se reîntoarcă în ţară, cu vaporul, din Napoli spre Constantinopol. Părăsind vila din Palermo, Alecsandri scria în notele sale de călătorie: „Ne obişnuisem atât de mult cu acest frumos colţişor unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristam numai la gândul de a-l părăsi. Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colţ are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârşit, trebuie să ne despărţim de toate…”

În largul mării s-au petrecut clipe cumplite. Inima Niniţei a încetat să mai bată, năruindu-se toate planurile de viaţă ale poetului. Acesta a fost deznodământul unei frumoase, dar nefericite poveşti de dragoste. Consolându-se, Alecsandri a scris superbele poezii din ciclul „Lăcrămioarelor”, cea mai izbutită, mai duioasă şi mai răscolitoare fiind „Steluţa”, tradusă în limbile: franceză, italiană, maghiară, germană, rusă, apoi transpusă într-un poem simfonic de I.A. Wachman. Timp îndelungat s-a cântat romanţa compusă de Dimitrie Florescu, aflată în repertoriul unor celebri solişti:                                                                             

„Tu dar ce prin iubire, la a iubirei soare,

Ai deşteptat în mine poetice simţiri,

Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare

Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!”

Prozodic, versurile par depăşite în vremurile postmodernismului, dar trăirile, sentimentele, vibraţiile inimilor sunt universal valabile. „Ne-am iubit fără nimic artificial, am vorbit despre dragostea noastră în puţine cuvinte, căci ceea ce e adânc simţit se exprimă simplu. Ei îi datorez tot ce am făcut mai bun, şi dacă nu aş fi avut nenorocirea să o pierd, aş fi realizat capodopere”, afirma poetul în „Note de călătorie”.

Devotatul său prieten, Nicolae Bălcescu, urmărit de acelaşi crunt destin, i-a trimis o scrisoare de consolare: „Am suferit de durerea ta ca şi de a mea… Ştiam şi ştiu că rana unei asemenea pierderi este adâncă şi înveninată şi nu se poate lesne vindeca. Cred însă că n-ar trebui să ne lăsăm biruiţi de durere, ci să căutăm a ne purta bărbăteşte, a trăi astfel ca şi cum ea ar fi de faţă a ne privi…”

Câtă influenţă pozitivă au cuvintele de îmbărbătare!Alecsandri nu s-a lăsat „biruit de durere”. Şi-a continuat cariera literară şi politică în slujba ţării şi a culturii, cu multiple aptitudini artistice: poet, dramaturg, folclorist, înnoitor de modalităţi expresive, contribuind la rafinarea şi îmbogăţirea limbii literare. După cum se ştie, a mai fost: membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc, diplomat şi academician.

Iar semnatarul acestor rânduri rămâne convins că, documentându-se, a adus ceva îmbunătăţiri unei poveşti pe care dumneavoastră, dragi cititori, o ştiaţi.G