La aniversare…

Președintele Ion Iliescu a împlinit, la 3 martie, 89 de ani, ceea ce-l așază imediat după regele Mihai I în ordinea de vârstă a celor ce s-au aflat în fruntea țării și a colectivității naționale.

Într-o emisiune de duminică, 17 februarie a.c., de altfel foarte importantă prin tot ceea ce s-a rostit în cuprinsul ei, fie că suntem sau nu de acord cu cei doi interlocutori, Claudiu Lucaci și academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, au fost afișate demonstrativ șase portrete, începând cu al lui Ștefan cel Mare și terminând cu al lui Nicolae Ceaușescu, urmate de întrebarea, lăsată fără răspuns: Cui i se cuvine cel de-al șaptelea?

Claudiu Lucaci a omis în felul acesta pe însuși cel fără de care, așa cum s-a arătat deja, niciunul din cei șase din portretele afișate nu ar fi existat: pe Mircea cel Mare, datorită căruia istoria românilor a continuat să se țeasă șase veacuri, în loc să se oprească sub turcocrație, ca aceea a Bizanțului, Bulgariei și Serbiei și să fie înlocuită de încă un pașalâc și la Carpați.

În privința celui de-al șaptelea, nici Claudiu Lucaci și nici Ioan-Aurel Pop, care mai-nainte de a fi academician și președintele Academiei ‒ calități trecătoare ‒ este unul din marii și autenticii istorici ai neamului, însușire cu care va rămâne etern în șirul celor de la Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior la David Prodan, n-au avut curajul să rostească un adevăr pe care cei ce, ca mine, au trăit toată istoria contemporană de pe când dânșii nu veniseră încă pe lume, sunt obligați a-l rosti, potrivit cuvintelor Mântuitorului că dacă oamenii tac, atunci trebuie să vorbească pietrele.

Având față de pietre privilegiul glasului și al memoriei unei istorii cu care am fost contemporan peste trei sferturi de veac, pot să afirm în deplină cunoștință de cauză că dintre tablourile domnului Lucaci mai lipsesc până la Nicolae Ceaușescu “cei patru mari” ai mântuirii neamului din apocalipsul adus peste noi de pierderea războiului din est de către Antonescu și de aranjamentele de la Yalta: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Petru Groza și patriarhul Iustinian Marina, a căror istorie rămâne să fie scrisă sine ira et studio, fie și pentru a demonstra că nu suntem un „popor de rangul doi” – sintagmă greu de calificat politicos, dar care s-a rostit în finalul dialogului din 17 februarie, fără a trezi obiecții din nicio parte.

Va veni ceasul când se va putea „dezveli tot adevărul”, așa cum spune cântecul închinat eroilor neamului și despre ce a însemnat personajul istoric ION ILIESCU pentru zădărnicirea celui mai teribil proces de lichidare a României, pus la cale dinspre toate azimuturile și deconspirat încă din 1985 de către un inițiat, proces aflat în plină desfășurare și depășind toate catastrofele cu care ne-am confruntat de la Baiazid I la Iosif Vissarionovici Stalin. Cel care știe cel mai bine cum a reușit și cu ce preț să asigure continuitatea noastră, nu a putut-o spune niciodată, cel puțin până în acest moment, din motive pe care le putem bănui.

Cu jumătăți de gură, dar în cunoștință de cauză, ne-au sugerat în două ocazii domnii Ioan Talpeș și Nicolae Văcăroiu. Dar pentru a nu rămâne penibili în fața celor ce vor trebui să rescrie, de la un cap la altul, întreaga istorie a Românilor, ca răspuns la “sindromul poporului de rangul doi”, suntem datori, noi cei ce am trăit cea mai mare parte din secolul României Mari, să aducem omagiul nostru, la aniversare, aceluia căruia îi urăm anii Patriarhului Teoctist și ai Regelui Mihai, spre a vedea și prezida Renașterea ce stă să vie, călcând din nou peste șerpii și balaurii istoriei.