Speranţa se construieşte!

„Speranţa este visul omului treaz.” – Aristotel

Miturile greceşti, acele povestiri despre zei, sunt adevărate învăţăminte morale, deoarece ele conţin adevăruri umane fundamentale. Unul dintre ele este mitul Pandorei care a încercat să explice originea răului. Povestea spune că atunci când Prometeu l-a imitat pe Zeus creând oameni perfecţi din lut şi dându-le apoi viaţă, Zeus s-a simţit jignit şi a dorit să se răzbune. Astfel, l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au pus toate relele din lume. Singura care s-a deosebit de ceilalţi zei a fost Atena – zeiţa înţelepciunii – care a pus în cutie Speranţa. Zeus i-a dăruit-o pe Pandora ca soţie lui Prometeu, împreună cu acea cutie, de unde şi numele de Cutia Pandorei. Prometeu a refuzat să primească darul, însă fratele său a deschis cutia eliberând toate relele şi, speriat, s-a grăbit să închidă capacul, fără să observe că pe fundul cutiei rămăsese Speranţa. De aceea se spune că Speranţa moare ultima.

Când ne simţim slabi în luptă cu viaţa, speranţa este cea care ne face puternici, fiindcă ea acţionează ca o energie a sufletului. Poetul român Tudor Arghezi o definea foarte asemănător lui Aristotel, ca fiind „un vis cu ochii deschişi”. „Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viaţa nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare”, spunea scriitorul american Langston Hughes.

În secolul XIX, filozoful german Arthur Schopenhauer susţinea că voinţa omului este elementul real şi esenţial de a trăi, că este singura expresie a existenţei însăşi a universului şi că orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie, după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept şi sigur. El susţinea că voinţa stă la baza acţiunilor omului, având o puternică forţă lipsită de raţiune şi de scop, că lumea şi istoria sunt lipsite de sens şi de o ţintă finală. Mai susţinea că voinţa este însoţită de inteligenţă şi curaj, şi că ele, aceste calităţi, se moştenesc, una de la mamă şi altul de la tată. Deci, să înţelegem că voinţa ar fi o forţă care imprimă o mişcare care poate fi haotică dacă nu solicită inteligenţa şi curajul pentru a-i da un sens. Fiecare om are dorinţe, îşi creează un ideal şi speră să şi-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Omul speră să fie fericit. Speră, şi cine nu poate spera şi nu poate lupta nu are cum să ajungă la fericire.

Poţi spera, poţi realiza, poţi câştiga, dar poţi şi pierde; dar nu contează, fiindcă mai poţi încerca, mai poţi din nou spera, mai poţi pierde, dar poţi câştiga. Dacă nu speri, în final ajungi să disperi.

Creştinismul ne încurajează vorbindu-ne despre Speranţă: „ … ştim că necazul te determină să ai răbdare, răbdarea aduce biruinţa în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).

Existenţialiştii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în faţa unei lumi închise, fără ieşire. Cel mai ilustru reprezentant al existenţialismului, filozoful, dramaturgul, romancierul francez Jean-Paul Sartre – deşi are o filosofie originală, pur personală, marcată puternic de aspectele politice ale vremii – în povestirea Cu uşile închise, imaginează camera ca un fel de infern, un spaţiu închis, lipsit de ferestre şi pat, cu lumina permanent aprinsă şi uşa încuiată pe dinafară; un spaţiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieşi… Nicio dorinţă de a crede nu este zugrăvită în arta sartriană; nici acea jumătate de măsură în credinţă: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Întunericul este total, fiindcă Sartre este un existenţialist care respinge existenţa lui Dumnezeu, considerând că omul îşi primeşte existenţa de la părinţi, iar „apariţia” existenţei este un accident.

Scriitorul Octavian Paler propune însă altceva: să reînvăţăm speranţa. Într-un dialog imaginar cu poetul Hölderlin, îi răspunde acestuia printr-un poem şi vorbeşte despre poezie, deşi nu se referă doar la cei care scriu versuri, ci la capacitatea omului de a-şi depăşi condiţia de muritor prin valorificarea virtuţilor sale. Şi speranţa este una dintre virtuţi, care se poate verifica mai ales în perioade de lipsuri, cum ar fi perioada de secetă. „Aţi scris undeva un vers – spune Paler – «La ce bun poetul, în vreme de secetă?», şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj este să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec”.

Aşadar, binele să fie mai întâi în cugetele noastre, acesta este crezul prin care Paler justifică poezia. Şi cere poetului să fie un profet al speranţei, care să amintească celorlalţi că au datoria să spere: „Un poet în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, aşadar, un poet care nu e un profet al speranţei, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei”.

Este, poate, cea mai frumoasă definiţie a unui poet, aceea de profet al ploilor în vreme de secetă. Să fim atunci toţi poeţi ai anului ce vine – 2019! Să avem curajul să profeţim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranţa nu este zadarnică! Să spunem astfel, că poetul – adică sufletul viu al fiecăruia – trebuie „să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi ne dor, când soarele arde şi mâinile miros a îndoială…” Este, poate, cea mai frumoasă definiţie a unui suflet de poet, aceea de „profet al ploilor în vreme de secetă”.

Să fim atunci poeţi anul acesta care vine şi să profeţim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranţa nu trebuie să lipsească din sufletele noastre. Sunt de acord că speranţa este un „vis” necesar sufletului nostru, dar cred, în acelaşi timp, că ea necesită să fie însoţită de voinţă care să pună în mişcare visul, aşa cum a afirmat cândva Paler, că speranţa trebuie construită. Speranţa poate fi imaginată ca un castel cu o arhitectură care să ne scoată din realitatea modestă sau chiar mizerabilă, şi să ne ofere prosperitate. Iar prosperitatea nu poate fi realizată fără o activitate intensă, fără curaj, cinste, dreptate şi dăruire.

În viaţă, individul se loveşte de tot felul de obstacole, de greutăţi. Existenţa este un şir de victorii şi eşecuri, iar fiinţa umană nu poate rezista decât dacă găseşte în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaştere este tocmai speranţa. Renunţarea la lupta cu viaţa, incapacitatea de a depăşi deznădejdea ameninţă evoluţia fiinţei şi chiar integritatea ei. Dacă lumina permite ochilor să vadă ceea ce este în jur, speranţa deschide ochii sufletului pentru a vedea că există o cale de a merge mai departe, folosind lumina întrezărită. Ivirea acestei lumini a sufletului acţionează salvator. Cuprins de speranţă, omul alungă teama răului din viaţa sa. El va înţelege că trebuie să lupte pentru normalitatea, liniştea vieţii lui şi că spiritul său va renaşte datorită acestei lumini.

Este clar că atunci când ai o dorinţă, speri sau disperi. Dar şi speranţa, şi disperarea presupun o atitudine. Există şi persoane care nu sunt capabile nici să spere şi nici să dispere. Se predau platitudinii. Trăiesc într-o lume absolvită de dorinţe, de idealuri. O lume falsă.

Speranţa nu are unitate de măsură. Putem spera tot timpul, putem aştepta, putem răbda atingerea visului, a idealului… Răbdarea este cea care ne absolvă temporar de disperare şi fără a avea motivaţia răbdării, omul începe să deznădăjduiască… „Cel ce deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul”, spunea Sfântul Ioan Scărarul.

O dorinţă realizată este un efect al unei cauze, fiindcă atunci când ne propunem a spera în ceva, acel ceva are o motivaţie în mintea noastră, în sufletul nostru. Asemeni unei seminţe, speranţa este cea care încolţeşte şi aşteaptă culegerea rodului. Cu ce ai ajutat dezvoltarea? Da, „speranţa se construieşte”, adică omul nu trebuie să viseze şi să rămână pasiv, ci trebuie să şi acţioneze în dobândirea dorinţei sale, a idealului său. După definirea idealului, speranţa fiecăruia poate fi însumată speranţei colective. Un ideal colectiv, întru binele societăţii în care trăim, poate fi realizat cu ajutorul însumării forţelor fiecăruia dintre noi.

Să sperăm fiecare, să sperăm împreună şi să nu deznădăjduim, fiindcă deznădejdea nu duce nicăieri, curmă drumul pavat cu flori al speranţei.
Închei această pagină cu poemul intitulat „Speranţa”, din noul volum de versuri „Închin acest pahar iubirii”:

Inima zgomotos bate,/ gândurile odihnă cer,/ vorbele au tăcut demult./ Ochii refuză realitatea obositoare/ strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut./ Iertarea şi uitarea sunt chemate/ a ridica zidul înalt,/ genele se unesc strângând şi ascunzând/ lacrimi cristaline căutătoare de libertate./ Pleoapele precum fluturii aripile-şi strâng,/ cuminţi aşteptând zâmbetul zorilor/ când,/ harfele copacilor se vor auzi cântând./ Îngerul dimineţii va veni zâmbitor,/ cu speranţa pusă pe-o tavă de-argint,/ oferită drept ceaşcă de cafea.