Parfum de Egee

N-am fost niciodată în însorita și înțeleapta Eladă, nu am băgat niciodată măcar talpa în apa caldă a Mării Egee, nu i-am privit niciodată zbaterea valurilor, nu i-am gustat nicicând răsăritul soarelui…

Și, totuși, în vis, am fost, cu gândul, acolo, răsărit de răsărit și apus de apus de zi…

I-am privit luna stând în umbra ei, a aceleia despre care scriu aici, căreia nu-i știam înfățișarea, ci doar sufletul, vorba și drumul pe care plecase. Drum programat cu mult timp înainte, care, însă, avea să fie cel ce ne va purta, timp de o săptămână, alături, eu călcând exact în urmele lăsate de ea pe nisipul fierbinte și înotând cuprins de vârtejul lăsat de trupul ei în valuri, când se bălăcea, la întrecere cu vântul…

O însoțisem, cu gândul, tot drumul și nu dormisem nicio clipă noaptea aceea, până la locul de întâlnire a tuturor celor care plecau în aceeași excursie, în dorința de a-și lăsa trupurile legănate și mângâiate de apele Mării Egee… Plecați din București, nu știu ce m-aș fi făcut dacă șoferul autocarului, deranjat la condus de bipăitul telefonului, i-ar fi interzis să răspundă apelurilor mele. Eu, unul, cred că totul s-ar fi “rezolvat” printr-un abandon al săptămânii de vacanță elenă…

Ajunsă, într-un final, la malul mării, o săptămână, zi și noapte, avea să stea mai mult cu telefonul la ureche, croazierele pe mare fiind singurele în care legătura dintre noi, muzica de pe vas și cea a valurilor, întrecând în intensitate vocea mea din receptor. Dar chiar și acel “dulce coșmar”, când nu puteam vorbi, ne punea la încercare, ceea ce avea să devină mai târziu o dependență totală a unuia de celălalt…

Cum-necum, zilele s-au dus și înapoierea, la fel de bogată în bipăituri telefonice, avea să fie crudă cu niște suflete care-și programaseră să se cunoască…

“Te aștept în Autogara Pitești Nord, la 7:00, când mi-ai spus că te-a asigurat șoferul că ajungeți!”, i-am zis. Și am intrat în “durerile cunoașterii”, într-o fierbere adolescentină.

Scenarii imaginate, îmbrățișări bine și frumos ticluite, emoții încercate, întrebări precum: “Oare, cum arată? Cum va reacționa?”, puseseră stăpânire pe mine…

Un drum lung, un drum pe care, timp de o noapte, nedormind vreo secundă, l-am parcurs cu gândul, alături de cea aşteptată la 7.00…
Numai că un anunț dur și izvoditor de reacții la fel de dure din partea celor pe care-i dusese până la București, avea să dea palme sufletelor noastre.

“Stăm în autogară câteva ore, până se odihnesc șoferii”…

În zadar vociferările, în van reacțiile celor care, ghemuiți în scaune, abia așteptau să ajungă acasă. Dar, culmea, probabil ca o reacție la acestea, o plecare inopinată a autocarului făcuse ca sosirea în Pitești să fie la… 4 dimineața… Doamne, totul se năruise, toate visurile se prăbușiseră, întâlnirea cu cea pe care o însoțisem o săptămână în Grecia, la Marea Egee, devenind de acum imposibilă… “Oare are cineva dreptul să dea peste cap un vis?”, mă întrebam. “Oare poate cineva interzice sau anula o întâlnire, o primă întâlnire dintre doi oameni pe care îi leagă sentimente rare?”

Noroc cu telefonul mobil. Trist noroc, de data aceasta: “Am ajuns la autogară, stăm un minut, nici nu avem voie să coborâm, bine că nu ai venit, era mai trist…”, aud la capătul celălalt al, undelor.

Pe balcon, cu fața îndreptată spre Autogara Pitești Nord, încercam să o aud, regretând, respirând greu, ca sub un chin neprevăzut, liniștea de la acea oră, când autobuzele orașului nu plecaseră pe traseu, făcând posibil totul…

“Plecăm, lasă că o să ne cunoaștem odată și-odată”, am auzit în telefon, și lumea s-a prăbușit în toată schelăria ei.

“Inima e locul în care noaptea se întâlnește cu dorința de a muri, spre a se întoarce în nesfârșire”, scrie undeva Cioran…

Exact așa simțeam și eu, la ora 4 a dimineții, când, după o noapte nedormită, țintuit de imposibilul de a o cunoaște pe cea pe care o așteptam, stăteam pe balcon și încercam să dau în lături cu privirea blocurile dintre al meu și Autogara Nord, de unde, într-un autocar al supliciului, pleca spre casă aceea pe care dorisem, o săptămână întreagă, să o cunosc.

În urmă, un miros de parfum de Egee se lăsa respirat… Lacrimile care-mi curgeau pe obraji miroseau a alge și valuri de Egee și a femeie frumoasă, rămasă necunoscută… Necunoscută, dar, cum mi-o imaginam, frumoasă… Ce-a urmat avea să confirme ce-mi imaginasem: este frumoasă! Ba, mai mult, realitatea a bătut visul: și mai frumoasă…