Spre originile imaginarului bizantin

Devenit o adevărată modă culturală occidentală a ultimelor decenii, studiul imaginarului s-a impus prin cercetările care i-au fost dedicate şi care depăşesc graniţa dintre arte, ştiinţele umaniste sau ştiinţele sociale. Conceptul, utilizat astăzi în multiple contexte şi discipline, capătă o atenţie crescândă şi în lumea noastră culturală. Despre importanţa pe care i-o acordă unii cercetători români am mai scris recent în aceste pagini, prezentând un volum consacrat acestui domeniu de doamna profesor Laura Mesina. Oprindu-ne din nou asupra bibliografiei acestei autoare, care este şi cofondator al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) din Bucureşti, ne referim aici la o altă lucrare recentă a sa, eseul istoric Uitarea Romei. Studii de arheologie a imaginarului (Ed. Institutul European, Iaşi, 2015).

Plecând de la epoca principatului roman şi, în subsidiar, de la vechea civilizaţie elenă, în care caută să afle o rădăcină a imaginarului puterii, cronologia acestui studiu va ajunge până spre începuturile imperiului bizantin. Astfel, pe tot traseul de cercetare a relaţiei dintre imagine şi imaginarul puterii autoarea urmăreşte, cu o copleşitoare erudiţie, translaţia semantismului originar al imaginarului dinspre Roma înspre Constantinopol, de-a lungul a patru momente semnificative: secolele V-IV î.Chr., respectiv vârsta de aur a cetăţii greceşti şi modelul imperiului lui Alexandru; secolele I-IV dChr., Principatul roman şi mutaţia „constantiniană”; secolele VIII-IX, iconoclasmul; secolul XIV, isihasmul.

Profesorul Laura Mesina urmăreşte reîntâlnirea cu trecutul în cadrul solemn al ritualului, de-a lungul a câteva secţiuni bine conturate, precum: Este posibilă o arheologie a imaginarului?● Semantică şi ritual. Ritualul grec şi mitul memoriei. Funcţia ceremonială romană. Funus imaginarium ● Gândirea greacă, despre politic şi imagine ● Imaginarul puterii creştine de rit bizantin. Sensul iniţial al termenului „imaginar” însemna, în vechime, şi amintirea despre înaintaşi, rememorarea trecutului comun, într-un cadru urban prin excelenţă glorificator. Tărâmul urban a rămas fixat în memoria colectivă prin relaţiile simbolice şi politice dintre împărat şi cetatea sacră, ceea ce a dus la asimilarea sa în cadrul cultului imperial.

Dar la ce se referă, de fapt, enigmaticul concept lansat în carte? În timpul Principatului, formula Funus imaginarium desemna la Roma cortegiul funerar compus din comedianţi purtând măşti ale strămoşilor împăratului defunct şi având veşminte corespunzătoare rangului lor. Acesta era un mod de rememorare colectivă a trecutului desfăşurat, aşadar, în cadrul ceremonialului îndoliat, dar şi de consacrare a gloriei şi a memoriei sale. Funus imaginarium a dispărut după mutarea capitalei la Constantinopol, fiind înlocuit cu celebrarea permanentă a virtuţilor basileului, aşezat în descendenţa directă a figurii cristice. Obiceiul îşi pierde, deci, din relevanţă după anul 330, din motive de factură strategică şi politică.    Datorită cotiturii pe care a luat-o istoria imperiului din acest moment, imaginarul se întoarce din „uitata” Romă într-o lume de veche tradiţie greacă, reconectând spiritualitatea latină la matricea elenă. Adaptat astfel monoteismului, la Constantinopol, imaginarul colectiv încearcă atunci să conserve memoria gloriei divine sau a gloriei cucerite, dând naştere imaginarului bizantin şi apoi celui medieval creştin.

Revenind la decorul măştilor (denumite şi imagines) şi păstrate în atrium-ul casei imperiale (deci într-un spaţiu public), acestea semnificau legitimarea reciprocă dintre valorile familiale şi trecutul sau prezentul comunităţii. Imago era un semn al prezenţei eterne şi ocrotitoare a princeps-ului. Organizând funeraliile tatălui său Constantin cel Mare, fondatorul eponim al capitalei orientale a imperiului, în 337 d.Chr., Constanţiu al II-leaabandonează tradiţia Romei, renunţând să mai invoce „chipurile” strămoşilor păgâni. Casa imperială, convertită deja la creştinism, decide acum să înlocuiască cortegiul funerar de măşti cu douăsprezece false catafalcuri amintind de apostolii lui Iisus. În mijloc, în a treisprezecea poziţie, se afla împăratul însuşi. „Imaginarul bizantin va oglindi această convertire a vechii ceremonii romane – care îl punea în relaţie pe defunctul imperial cu spiritele marilor săi înaintaşi – în ceremonia omagierii basileului şi a relaţiei sale exclusiviste cu divinitatea.„ Iată deci cum funcţia sacerdotală a împăratului va fi preluată şi adaptată şi de teocraţia bizantină. O schimbare de paradigmă avusese deja loc!…

Autoarea identifică, de fapt, în studiile adunate aici pragul peste care se va ridica mai târziu imaginarul medieval. Deşi creşte în jurul unei figuri centrale, împăratul, el nu oglindeşte doar natura divină a acestuia, ci şi puterea diseminată prin magie şi cuvânt, în lumea guvernată de el, oïkouménè. „Grecizarea” imperiului roman de răsărit nu s-a petrecut doar prin prisma contextului geopolitic, ci s-a datorat şi schimbării unor comportamente colective sau rituri ce existau de multă vreme în această lume – aceasta este ideea-forţă a cărţii semnate de Laura Mesina.