O lecţie de istorie

Lucrări valoroase au fost publicate şi continuă să apară, care cinstesc Centenarul Unirii împlinit în prima zi a ultimei luni a anului trecut. Între acestea, şi volumul „DRUMUL SPRE MAREA UNIRE – Unitatea în idee, faptă şi evoluţie statal-teritorială”. Neîndoielnic, cartea nu este doar una despre istorie, dar şi o adevărată prelegere, o lecţie de istorie pentru tânăra generaţie, şi nu numai. Mai ales acum, când unele voci găsesc de prisosinţă necesitatea statului naţional, în această etapă în care ţara noastră are nevoie de multă înţelepciune pentru a naviga cu ştiinţă în apele învolburate ale Comunităţii Europene, acolo unde, de drept, îi este locul şi unde, ca totdeauna în istorie, se ciocnesc mulţime de interese.

„DRUMUL SPRE MAREA UNIRE” stabileşte drept ax al său procesul istoric de formare şi afirmare a poporului român. În jurul acestei teze sunt brodate momente de la etnogeneză, la începuturile de conturare – culturală şi spirituală – a ideii de unitate, la închegarea conştiinţei naţionale, până la înfăptuirea marelui act istoric al României Mari. Autorul lucrării, profesorul Victor Gabriel Osăceanu, pune în atenţie faptul că la România de acum o sută de ani s-a ajuns după îndelungate căutări şi zbateri, după jertfele multor generaţii, după strălucite eforturi diplomatice, depăşindu-se stări ce păreau insurmontabile. Începând cu primul act de unitate statală, cel efemer al lui Mihai Viteazul, apoi Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească, au fost întâmpinate şi depăşite adversităţi ale marilor imperii, ale marilor puteri, nelipsind cele de ordin intern, neînţelegerile dintre diferite categorii şi clase sociale. 

Dacă în Moldova unioniştii au ajuns mai repede la înţelegere, partida naţională unionistă din Muntenia a învins mai greu conservatorii care se opuneau unui asemenea măreţ ideal. „Unirea – consemnează V. G. Osăceanu – a deschis largi perspective obţinerii într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat a libertăţii naţionale”, a condus la naşterea României moderne. Dar acel viitor nu avea să vină deloc uşor, fiind umbrit de războaiele balcanice, de încercările celui de independenţă, de cele ale primei conflagraţii mondiale. Lupta pentru unirea tuturor teritoriilor româneşti n-a încetat însă, s-a desfăşurat cu dăruire însufleţită de un exemplar patriotism. Aşa au fost aduse la patria mamă Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Imperiile otoman, ţarist şi habsburgic austro-ungar s-au opus cu obstinaţie cedării a ceea ce nu li se cuvenea. Jocurile politice ale marilor puteri au făcut să rămână în afara ţării noastre părţi ale Bucovinei de Nord, Banatului, Cadrilaterului (şi mai târziu Basarabia). A fost de folos rolul Franţei aflată mai totdeauna – cu unele excepţii – alături de România. Aceeaşi atitudine a avut-o marea prietenă din Hexagon când a fost nevoie de nu mai puţină dificultate de recunoaştere internaţională a României Mari. Din interior, în lupta pentru întregire şi neatârnare au fost remarcabile aportul Bisericii şi cel al Coroanei regale. Făcând apel la statistică, V.G. Osăceanu consemnează că România Mare, după aducerea în hotarele sale fireşti a ceea ce soarta nedreaptă a istoriei îi răpise, avea o suprafaţă de 295.052 km pătraţi, faţă de 137.000 km pătraţi înainte de 1918, iar în 1930 primul recensământ arată că populaţia număra 18.052.896 locuitori, faţă de 7.250.000 locuitori înainte de Unire.

Adusă după cel de-al Doilea Război Mondial la noi dimensiuni, România, vatră strămoşească milenară, este valoarea supremă a poporului nostru, patria ce trebuie încununată cu noi împliniri, păstrată şi lăsată moştenire generaţiilor viitoare.

M. MANOLACHE