Românul renaşte odată cu primăvara!

În aceste zile, când iarna pare că s-a dus pe pustii, aşteptăm cu emoţie învierea naturii pe care o aduce cu sine cel mai frumos sezon al anului. Când Baba Iarna începe să-şi mâne norii plini cu nea, prevestind iarba ce creşte, florile viu colorate sau ghioceii cei plăpânzi oferiţi mamelor, simţim că se apropie iarăşi răstimpul în care renaştem cu toţii la o nouă viaţă. Iar dacă primăvara întârzie să-şi facă simţită prezenţa, atunci farmecul poeziei îi poate ţine locul, precum în versurile cu care Vasile Alecsandri ne-a încântat copilăria. Binecunoscutele poezii de primăvară precum „Concertul în luncă”, „Dimineaţa”, „Primăvara”, „Oaspeţii primăverii” sau „Legenda lăcrămioarei” reprezintă cu toate adevărate mostre de candoare afectivă, în care priveliştea descrisă ne transmite sentimente de încântare şi de admiraţie în faţa naturii. Numai că peisajul călduros al primăverii nu transpare doar din pastelurile bardului de la Mirceşti, ci şi din scrierile sale în proză. Din ipostaza de contemplator al acestui anotimp, blajinul poet al fluturilor şi al lăcrămioarelor ne-a transmis sentimentele eului său liric şi în asemenea creaţii.

Un exemplu reprezentativ în acest sens este şi eseul Românii şi poezia lor, scris la Paris în 1848, şi publicat întâia oară în 1850 în revista „Bucovina”, condusă de Alexandru Hurmuzachi. În acest studiu, unde poetul a folosit în premieră celebra sintagmă „românul s-a născut poet”, întâlnim o vibrantă descriere a lui Alecsandri cu privire la imaginaţia şi talentul românului. Cel mai de seamă poet din generaţia romanticilor paşoptişti vorbeşte cu elan şi încântare despre înnoirea şi voioşia pe care simţirile puternice şi ademenitoare ale primăverii o aduc în sufletele semenilor săi: „Vezi-l pe român când vine primăvara, cum i se umple sufletul de bucurie! Cum îi creşte inima în piept ca frunza în pădure! cu câtă mulţămire el caută la marea podoabă a naturii ce acoperă locul naşterii sale, cu câtă veselie el vede luncile înverzite, câmpiile înflorite, holdele răsărite! Românul se renaşte cu primăvara! De aceea şi toate cântecele lui încep cu frunză verde. Lui îi place să se rătăcească prin desişul pădurilor; îi place să pocnească şi să cânte din frunze; îi place să pună flori la pălărie, să asculte cântecele păsărilor şi să zică atunci câte o doină de jale, de dragoste sau de hoţie.

Pentru dânsul primăvara este un anotimp de simţiri puternice şi ademenitoare. Gingaşele flori ale câmpului îi aduc aminte de copile românce cu ochii mari şi vioi, cu feţe rotunde şi albe, cu gurile rumene şi glumeţe, şi atunci, fără de voie, el începe a cânta:

Frunză verde sălcioară!

Puiculiţă bălăioară

Vin’ degrabă pân’ te-aştept

Să te strâng în braţ la piept…” („Românii şi poezia lor”, în V. Alecsandri, „Pagini alese”, Ed. Universitară, 2007)

Dincolo de tonul subiectiv-exaltat al exclamaţiilor sale, Alecsandri ne oferă în acest pasaj un exemplu tipic de asociere romantică, între pasiunea sa pentru folclor şi atracţia faţă de mediul natural. Vorbind despre inima omului, poetul o vede sub chipul imaginii vegetale a frunzei tinere în creştere („cum îi creşte inima în piept ca frunza în pădure!”). Natura evocată, cu păduri, cu câmpii şi cu holde este pusă în legătură cu un portret etnic-folcloric din ambianţa ei, integrându-se, astfel, în ordinea firească pe care o configurează romantismul autohton.