La Rulotă…

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu ocolit de suferinţă! Asta, ca urmare a convingerii că numai atunci când suferă, sufletul îşi poate da adevărata măsură…

Să se bucure poate oricine şi orice formă a regnului vegetal şi animal; chiar şi o piatră, atunci când o mângâi ţinând-o în palmă…

Să sufere până la a se îndrăgosti sau a iubi suferinţa e datul celor aleşi, zic eu.

Suferinţa, ca şi bucuria, are feţe, are faţete diferite, în funcţie de cel pe care-l „atinge”. Şi când a suferi devine doctrină a existenţei, atunci şi numai atunci poţi spune că trăieşti, că nu ţi-ai ratat viaţa, şansa de a trăi. În rest, e o simplă „luare în calcul”, o simplă „băgare în seamă a sinelui’ şi a lumii care te înconjoară…

A te obişnui cu suferinţa e un apanaj rar şi numai al celor pentru care viaţa e o ocazie de a-şi etala sufletele…

A fi mulţumit de ceva sau mulţumit de sine e la îndemâna oricui… Nemulţumirea de sine, neajunsul de a trăi, de a te bucura e la discreţia doar a acelora care îşi acceptă existenţa ca pe un supliciu, ca pe o „corvoadă la curgerea lumii”…

Trebuie să ai conştiinţa nimicniciei vieţii, ca să poţi să te mişti prin ea ca un peşte prin apă, fără pericolul ca lumea să se lipsească în vreun fel de tine…

Trăim şi iubim raportându-ne la repere – fie vieţi, fie obiecte, fie locuri în spaţiu! Suntem incapabili să trăim fără a ne raporta la timp, la timpuri, la fiinţe sau obiecte.

Fericiţi aceia care pot face să se simtă în plus, ca un adaos amarnic în existenţa lor!

Sunt clipe de atingere a extazului – si iubirea este una dintre acestea! – în care depindem de lucruri şi de locuri mai mult decât de timp. Pentru că dacă vrei să iubeşti pe cineva, nu contează nici timpul, nici timpurile – potrivnice uneori – ci doar tu şi ea! Şi reperele pe care le iei în calcul şi care-ţi direcţionează trecerea…

Tineri fiind, depinde de locurile în care ne-a prins „vârsta iubirilor adolescentine”, reperele au fost: „la Universitate”, la Bucureşti, „la statuia lui Eminescu”, la Iaşi, „la Coloana Infinitului”, la Târgu Jiu, „pe Grădişte”, la Slatina etc. Dar ce te faci dacă, fiind pentru prima dată într-un oraş în care te aşteaptă el sau ea – aşa cum mi s-a întâmplat într-o vară anume mie – nu ştii, nu cunoşti repere care să constituie puncte nodale ale vieţii şi ale orientării? Unde să te aştepte, cu sufletul întors pe dos ca o mănuşă, cu viaţa dată peste cap, el sau ea?

– Pe unde eşti?, am auzit-o în receptorul „mobilului”.

– Pe la Drăgoieni, spun, pronunţând – incorect, aveam să constat – numele localităţii în care intram, citit pe o piatră kilometrică.

–  Pe la Drăgoieşti, eşti aproape, la doi paşi, aud iar.

– Dar tu unde eşti, unde mă aştepţi?, întreb.

– La rulotă, vine răspunsul.

– Ce e aia?

– O rulotă părăsită, pe dreapta cum vii. Fii atent că se vede de departe, să nu treci de ea. Nu se poate să nu o observi. Sunt chiar lângă ea, trebuie să mă vezi uşor.

…. Şi aşa a şi fost… O rulotă, o biată rulotă abandonată de cine ştie cine acolo, nici nu contează nici de când, parcă special pentru a ne servi nouă drept reper. O hardughie pe douăsprezece roţi, „bolind” la o margine de drum, ce conta acum imens pentru noi, şi pe care o însufleţeam încet-încet, pe măsură ce mă apropiam, cu privirile mele.

Şi eu, năucit de aşteptare şi de dorinţa de a o vedea într-un sfârşit pe ea lângă acel obiect de acum însufleţit, dacă mă întreba cineva care e deosebirea dintre un lucru şi o fiinţă, i-aş fi spus „Niciuna„.

O rulotă care, din acea zi a vieţii comune, a intrat, pentru existenţa noastră, într-o perioadă de sclavie…

Dar ce e mai frumos, mai înălţător decât o „sclavie în iubire„, fie că eşti o fiinţă sau un simplu obiect abandonat, o rulotă, în cazul meu.

– Unde ne vedem?

– La Rulotă.

De atunci, pentru mine, acolo, „La Rulotă”, e un capăt sau un început de lume. Depinde dacă vin sau plec…

Dacă încep să trăiesc sau să mor puţin câte puţin, aşa cum numai în iubire este posibil.

Indiferent de timp sau de timpuri.