Poezia unei mănăstiri

Lumina ambiguă a zilei ne punea în faţa unui test de nesiguranţă, încercând să ne învăluie cu un aer tomnatic tocmai acum, când primăvara ar trebui să-şi trimită emisarii pentru a trece amăgirea iernii în teritoriul amintirii.

În schimb, mănăstirea Adam, situată pe colinele dulci ale Galaţiului dinspre Bârlad, ne întâmpina cu un îndemn spre puritate, prin albul dominant al bisericii, chiliilor şi celorlalte construcţii aparţinătoare, un alb ce părea şi mai impunător în lumina unei zile mohorâte. Căutasem locul îndemnat fiind de mirajul unor povestiri din vechime, auzite în vremea copilăriei mele de la vârstnicii satului Cărăpceşti, situat peste alte coline moldave, dar nu prea îndepărtate de acestea pe care se înalţă mănăstirea.

Între altele, oamenii vorbeau despre minunea petrecută cu o icoană, salvată cândva dintr-un mare incendiu, prin nu se ştie ce miracol, doar puterea dumnezeiască având menirea să dea un înţeles inexplicabilului.

Acum, cele douăsprezece vieţuitoare permanente, câte am înţeles că are în prezent mănăstirea, duc pe umerii lor frumoasa şi sfânta povară a trecutului, sporindu-i strălucirea prin statornicia credinţei.

Când am ajuns noi, sâmbăta se cuminţise şi trecea de-acum tiptil pragul peste miezul după-amiezii, paşii unei linişti de începuturi trăgând abia perceptibil timpul către a doua parte a zilei. Atunci l-am întâlnit pe părintele arhimandrit Veniamin V. Boţoroga, slujitor şi duhovnic al aşezământului, despre care aflasem, printr-un concurs de împrejurări, că scrie poezii. A apărut în calea noastră de parcă ne aştepta, aducând în ochii săi albaştri seninul zilei ce stătuse ascuns, anume am zice, doar pentru a ne fi revelat de blândeţea unei priviri. Apoi am urcat în poezie, clipele strecurându-se prin vraja cuvintelor în alaiuri generoase, aproape neobservabil totuşi.

În zorii care deschid lumina sfintei duminici de azi, cele cinci cărţi de versuri pe care le-am primit ieri, în sacralitatea mănăstirii Adam, de la un om pentru care cuvântul este mereu hrană spirituală, prelungesc bucuria avută în irizările speranţelor. Le răsfoiesc cu senzaţia săvârşirii unui ritual. Şi aleg din CUVINTE SPRE LUMINĂ, cel mai recent volum semnat de părintele Veniamin, o strofă edificatoare prin simplitate şi aspiraţie: „Cântul să-mi străbată/ Sufletul întreg/ Şoapta inspirată/ Să o înţeleg”.