Poetul rozelor

Poetul celebrelor „Nopţi” şi al „Poemei rondelurilor”, Alexandru Macedonski, supranumit „poet al rozelor”, a intrat în eterna lume fără rivalităţi, fără invidie, fără ură, fără orgolii, la 24 noiembrie 1920. Fascinat cât a trăit de mirajul florilor, a cerut, ca ultimă dorinţă, parfum de roze (trandafiri), pe care i l-a adus fiul său, Nikita, de la o drogherie. L-a inhalat şi gata! – s-a împlinit premoniţia visului din poemul „Noapte de noiembrie”:

               „Sărmanul Macedonski, s-a dus ca o clipire, 

               Ca rază, ca schinteie, ca vis – etcaetera. 

               O moarte ne-ndurată a vrut a-l secera 

               Şi muzele vor plânge, rămase-n văduvire. 

               Ziarele – chiar ele! – unindu-se, mă rog, 

               Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog”.

Aşa s-a şi petrecut. Ziarele i-au închinat articole elogioase, cu chenar îndoliat, cu fraze regretabile, iar după trecerea anilor, reprezentanţii criticii literare (Tudor Vianu, G. Călinescu, Adrian Marino, Ion Manolescu, Mihai Zamfir, Marcel Crihană, Ion Machidon, Gabriel Dragnea, Florentin Popescu, Aurelian Goci) s-au întrecut în aprecieri, recunoscând contribuţia poetului Macedonski la promovarea ideilor simboliste conform modelului poetic european, în special al celui francez,respingând formele clasicismului romantic, lipsit de energie, uneori lacrimogen: 

               „Acum destul cu plânsul când inima ţi-e seacă 

                Şi chiar de ţi-ar fi plină, e timp să zici destul. 

                Poporul nostru este de lacrime sătul 

                Şi ele nici în versuri nu pot ca să mai treacă”.

 Scriitorul Ion Machidon, director-fondator al publicaţiei şi editurii „Amurg sentimental”, din Bucureşti, crede că „poezia lui Macedonski reprezintă cea mai puternică vibraţie lirică din literatura română, iar cititorii se vor convinge de acest adevăr citindu-i întreaga-i creaţie literară, pornind de la ideea că numai prin cunoaştere se pot stabili valorile”. În acelaşi context, la o aniversare a lui Macedonski, mai tânărul critic, publicist şi poet Gabriel Dragnea vorbea despre „tăria parfumului stilistic macedonskian, originalitatea, muzicalitatea şi frumuseţea culorilor în arta promotorului simbolismului poetic românesc”.

După volumul de debut „Prima verba” (1872), mai puţin important ca valoare artistică, au urmat cele care l-au impus în lumea literară, „Poesii” (1882) – de inspiraţie socială, „Excelsior” (1895) – primele poeme din ciclul „Nopţilor” („Noapte de noiembrie”, „Noapte de februarie”, „Noapte de ianuarie” – poezii cu caracter critic; „Noapte de mai” – un imn închinat naturii, luminii şi frumuseţii spirituale, insuflând optimism şi dragoste de viaţă), „Flori sacre” (1912), în care, pe lângă diversitatea tematicii poetice, apare şi poemul „Noapte de decembrie”, comparabil, după unii critici, cu „Luceafărul” lui Eminescu. În sfârşit, „Poema rondelurilor” (1927, postum) – poezii cu formă fixă, „Thalassa” (1915), „Nuvele” (1923, postum); teatru: „Moartea lui Dante Aligheri” (1916). În sfârşit, „Poema rondelurilor”, volum apărut postum, în 1927.

Dar istoria literară a reţinut atitudinea-i neprietenoasă faţă de contemporanii Junimişti şi colaboratorii curentului maiorescian ai revistei „Convorbiri literare”: Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Delavrancea, dovedindu-se, alături de alţi contemporani, şi un înverşunat antimonarhist. Atrăgându-şi numeroşi detractori, ca urmare şi a nefericitei epigrame adresate lui Eminescu, în luna şi anul îmbolnăvirii sale (iunie 1883), Macedonski credea, totuşi, într-o reabilitare postumă:

                „Dar când patru generaţii peste moartea mea vor trece, 

                 Când voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşă rece, 

                 Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin 

                 Şi-al meu nume, printre veacuri, înălţându-se senin 

                 Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănească 

                 Cât vor fi în lume inimi şi o limbă românească”. 

A trecut, iată, aproape veacul de când poetul rozelor a intrat în nemurire,  lăsându-ne strălucirea remarcabilă şi inconfundabilă a scrierilor sale, numele său „înălţându-se senin” pe firul istoriei literare, alături de ceilalţi clasici ai literaturii române.