Căutându-l pe Socrate

La mulţi ani! Dragostea de viaţă, de cei dragi, de toate câte ne-nconjoară justifică dorinţa de împlinire a tradiţionalei urări. La mulţi ani, dragi prieteni cititori! Fără voi, zadarnic s-ar osteni truditorii cuvântului scris. Teatrul nu ar exista fără spectatori, muzica fără ascultători, artele plastice fără privitori. Dar, înzestrându-l pe om cu raţiune, Dumnezeu ne-a turnat în suflet şi sentimente, şi doruri, şi bucurii.

Împlinească-se urarea şi-n viaţa superbelor noastre mame, soţii, surori, fiice, a tuturor femeilor datorită cărora putem vorbi despre veşnicia speciei umane, oferindu-ne şi dragoste, şi înţelepciune, şi voinţă, şi răbdare, şi înţelegere, şi curaj. Jertfa Anei a făcut posibilă înălţarea Sfintei Mânăstiri de la Curtea de Argeş. Aşa spune legenda zidirii Sfântului lăcaş de credinţă şi de pomenire, aşa ne place să credem. Miturile, legendele şi arhetipurile autohtone formează conceptul de imaginar al spiritualităţii româneşti.

În evocările publicistului-profesor Florin Chivoci privind trecutul istoric, sociologic şi geografic al oraşului Piteşti, tradiţiile şi obiceiurile meleagurilor argeşene, datele şi evenimentele din vremuri vechi şi actuale, readucând şi memoria personalităţilor învăluite în negura uitării (preocupare remarcabilă şi a distinsului prof. Ion C. Hiru), întâlnim adesea motivul maginarului:  

„Trecutul transformat de imaginar se regăseşte nu numai în mituri sau amintiri istorice, ci şi în legende urbane, în credinţe sau superstiţii demne de a fi scoase la lumină. În încercarea de a explora fantasticul istoric sau geografia imaginară, subiectele abordate se inspiră şi din unele creaţii artistice”, mărturiseşte statornicul colaborator al  „Săgetătorului” (nr. 1055/20-26 februarie 2018), în eseul „Incursiuni în imaginarul piteştean”. Autorul se referă la eseurile care alcătuiesc volumul „Piteşti. Povestiri dintr-o geografie urbană” (Ed. Argeş Press, 2016), adăugând că „…cele mai multe din fragmentele cărţii sunt concepute nu doar cu rigoare istorică, ci şi cu uneltele literaturii, prin abordări de tip sociologic sau prin mijlocirea unor pagini de memorialistică ori note de călătorie”.  În acelaşi context şi-n aceeaşi publicaţie se situează alt eseu al vrednicului de laudă profesor, „Suvenirul unor vestigii” (23-29 oct. 2018), folosind ca punct de plecare afirmaţia: „Printre simbolurile care ilustrează trecutul unei aşezări există unele care se reînsufleţesc cât mai aprins în imaginarul unei comunităţi. Amintirea morilor de apă, de pildă, care împânzeau cândva aşezarea Piteştilor are darul de a vibra adânc în mentalul colectiv (…). Vorbim despre aflarea unui imaginar al morăritului, dedus din existenţa acestor monumente ale culturii şi ale creaţiei tehnice populare tradiţionale în drumurile ce ajungeau la Piteşti”.

Şi în alte scrieri ale autorilor argeşeni am întâlnit trimiteri în direcţia imaginarului, concept care defineşte ideea de originalitate a esteticului şi a valorilor estetice autohtone, pe acest principiu, cultura română înscriindu-se în circuitul culturii şi literaturii universale. Cât se mai scrie? Cât încă mai avem hârtie din câteva întinderi de păduri câte au rămas neprăduite! Dacă se va continua măcelul asupra secularilor copaci, nici pe cei tineri lăsându-i hoţii să crească, îl vom căuta pe Socrate spre a ne dezvălui tainele dialogului. Are şi viul grai farmecul lui, dar cine-ţi mai ascultă glasul când, din criză de timp, fiecare se gândeşte ce are de făcut în clipa următoare?

P.S. Cu evlavie şi recunoştinţă port în suflet amintirea regretatului prof. univ. dr. Valeriu Filimon, de la care, pe calea dialogului, apoi citindu-i volumele „Poetica imaginarului românesc” şi „Critica arhetipală şi fenomenologia narativă”, mi-am însuşit câteva noţiuni pe tema imaginarului, cu aplicaţii în operele scriitorilor clasici, inclusiv în romanele istorice ale eruditului nostru contemporan şi argeşean Mihail Diaconescu.