Adevărul poeziei

În căutarea unui album de fotografii din Düsseldorf, mă aflam recent într-o librărie, unde, din grabă, am dărâmat un raft plin cu cărţi, care s-a prăbuşit cu zgomot. La picioarele mele a căzut o carte cu coperta galbenă. Când i-am citit titlul „Ein Jungling liebt ein Mädchen” („Un băiat iubeşte o fată”), am avut o revelaţie, care m-a proiectat instantaneu cu 60 de ani în urmă. La vârsta de 10-11 ani, bunicul obişnuia să-mi recite poeme ale clasicilor europeni, iar una dintre favoritele mele era această poezie, scrisă de Heinrich Heine. Nu mai reţin ce mă fascina mai mult, conţinutul sau modul deosebit în care bunicul o recita. Probabil, ambele. De fiecare dată simţeam o emoţie puternică în glasul său, emoţie care se datora faptului că şi el, la rându-i, avea o legătură sentimentală cu respectiva poezie. Am aflat mai târziu că unul dintre cei mai buni prieteni ai săi tradusese poemul din limba germană în limba română. Versurile nu sunt nici spectaculoase, nici romantice, nici duioase, nici tragice, cum poate insinuează titlul. Este mai degrabă o relatare cronologică a unei iubiri nefericite.                                         

Această reflexie spontană, cu un impact emoţional deosebit, m-a determinat să ridic cartea galbenă şi să văd ce ascunde titlul. Astfel am aflat că poezia copilăriei mele este, de fapt, un episod biografic veridic din viaţa marelui poet german Heinrich Heine, care şi-a petrecut tinereţea în Oraşul de la Rin, Düsseldorf. Iat-o:

Băiatul iubeşte o fată, de Heinrich Heine

Băiatul iubeşte o fată,

Ea pe-altul alege din toţi.

Acela iubeşte o alta

Şi iată-i soţie şi soţ.

De multă mâhnire, fata

Cu-ntâiul ce soarta i-a scos

În drum, se mărită – şi gata!

Băiatul de jale e ros.

Ce veche e-această poveste!

N.R. Evocarea d-nei Clemens ne aminteşte de un dialog care s-ar fi purtat între Caragiale şi un aspirant la celebritate: „Maestre, aş crea şi eu o capodoperă, dar n-am subiect”. „N-ai? – i-ar fi zis hâtru Caragiale – ţi-l ofer eu. Iată-l: un băiat iubea o fată şi părinţii nu se învoiau”. („Săgetătorul„)