O imposibilă întoarcere

După tezele din iulie 1971, când controlul Partidului Comunist în viaţa literar-artistică avea să devină din ce în ce mai strict şi mai stânjenitor, o nouă şi, totodată, veche estetică restrictivă se zvonea tot mai mult că va fi iarăşi impusă lumii creatorilor din România: realismul socialist. Prin breasla scriitorilor, rumoarea începuse deja să circule supărător, ca o himeră care provoca tot mai multă teamă. Pentru un conducător ca Nicolae Ceauşescu, restalinizarea pe care o plănuia „pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă” ar fi trebuit să fie însoţită şi de revenirea, în actul artistic, la estetica din timpul obsedantului deceniu.

Vizavi de stupoarea sau de mefienţa unui mare scriitor precum a fost Marin Preda, faţă de măsurile dure care se zvoneau că vor fi impuse, istoria apocrifă a relatat, după 1990, prin mai multe voci, un episod inedit petrecut la începutul anilor ’70 când, aflat împreună cu alţi colegi de breaslă în faţa şefului statului, autorul Moromeţilor i-a făcut acestuia o declaraţie surprinzătoare. Dintre toţi povestitorii, Adrian Păunescu, martor la scenă, şi-a adus cel mai bine aminte de întâmplare, într-un interviu din 2009 (1), relatând-o cam aşa:„Ce mai fac scriitorii?, zice Ceauşescu. Domnule preşedinte, zice, eu trebuie să vă spun că am aflat ceva şi nu pot să nu vă spun. Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid! Cum aţi spus, ce faceţi?, zice Ceauşescu. Preda a repetat. Ceauşescu zice: Hai dragă, că mai stăm de vorbă. Nu, nu vă deranjaţi! Aveţi treburi multe pe cap, problemele ţării… dar dacă reintroduceţi realismul socialist, eu mă sinucid! Şi nu ridica deloc tonul. Ceauşescu era uimit, nici nu-l putea face să stea jos. A zis bine dragă, nu-l mai introducem!”

În realitate, istorisirea n-a circulat numai în culisele vieţii literare, ci a fost povestită şi într-o carte consacrată lui Preda, la scurt timp după dispariţia acestuia. Chiar înainte de 1989, aşadar! Şi tot de acelaşi Păunescu. Cu voie „de sus” şi cu acceptul cenzurii, în relatarea sa din volumul omagial Timpul n-a mai avut răbdare (1981), acesta s-a referit şi la episodul cu pricina, grăbindu-se să concluzioneze că „au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională”. Cei care am dat undă verde relatării despre răbufnirea lui Preda vor fi mizat şi pe faptul că, în ultimă instanţă, imaginea lui Ceauşescu nu pierdea nimic în urma acestei renunţări sau dări înapoi, dacă el apărea ca o personalitate tolerantă, înţelegătoare şi deschisă permanent către problemele oamenilor de litere.  Ca atare, „omul din a cărui conştiinţă şi faptă s-au nutrit multe din atributele măreţiei româneşti„ a fost informat, în mod cert, despre textul lui Păunescu, de care se va fi simţit cel mai degrabă flatat. A fost încă o cărămidă pusă la temelia cultului personalităţii „genialului” cârmaci, adică a omului conciliabil şi mediant pe care bardul căuta să ni-l înfăţişeze în poemele patriotarde sau în declamaţii pompoase pe stadioane.

Legat de obsesia personală a prozatorului din Siliştea-Gumeşti faţă de întoarcerea la proletcultism, se pune întrebarea cât de justificată mai putea fi ea, în acei ani, când valoarea sa era de mult confirmată şi apreciată în ochii publicului? S-a tot comentat gestul său de frondă faţă de dictator, trecându-se cu vederea un amănunt esenţial. În disperarea pe care o vădeşte atitudinea sa curajoasă regăsim, deopotrivă, şi ceva din grijile care îl puteau măcina şi pe editorul Marin Preda. Ca director din 1970 al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare, el s-ar fi aflat în delicata situaţie de a edita şi altfel de cărţi, mai vechi sau pe cale de a fi scrise, dacă din fruntea ţării s-ar fi dat semnalul pentru plănuita schimbare de macaz în literatură şi artă. Cum să mai tipăreşti iarăşi, după perioada de destindere a regimului, scrieri ca Lazăr de la Rusca sau Silvester Andrei salvează abatajul?…  

În realitate, aberanta formă de realism, de inspiraţie sovietică nu mai putea fi reintrodusă în circuitul literar, indiferent de intenţiile dictatorului. Se arsese deja o etapă nefastă din evoluţia fenomenului literar, în comunism. În acei ani, când deja se afirmase deplin tânăra generaţie ’60, când apăruse deja o pleiadă de critici deschişi către autonomia esteticului, când, în plus, cărţile marilor critici interbelici fuseseră retipărite, iar stâlpii modernismului precum Arghezi, Blaga sau Ion Barbu fuseseră recuperaţi, o asemenea tentativă din partea regimului ar fi fost o adevărată… aventură! Mai mult, ca o probă „concretă” că întoarcerea la realismul socialist mai era doar un vis poate sta Şcoala de literatură din anii ’50, experimentul eşuat copiat tot după model sovietic, menit a forma o armată de scriitori îndoctrinaţi care să stea cu arma la picior, gata să primească ordine pe care să le execute fără cârtire sau îndoială. Cu toate acestea, pretenţiile imprevizibilului Ceauşescu faţă de scriitori ar fi putut oricând să izbucnească în această direcţie, pe măsura lipsei sale de cultură şi de înţelegere a evoluţiei fenomenului literar. Despre poziţia faţă de artă şi creaţie a celui care a condus România după Gheorghiu-Dej s-a scris şi s-au făcut multe dezvăluiri după răsturnarea sa. Ca o mărturie concludentă despre cum se puteau „negocia” cu el anumite măsuri stă şi acest episod legat de atitudinea lui Preda, demn de a fi consemnat în cărţile care se vor mai scrie şi de aici înainte despre cât de „influenţabil” putea deveni uneori Nicolae Ceauşescu.  

1 Interviu cu Adrian Păunescu, în Jurnalul Naţional din 18 martie 2009