Din „găselniţele” arhitecturii locale

Zilele trecute, după aproape 30 de ani, am revăzut, desigur cu alţi ochi, câteva dintre locurile de care mă leagă amintiri din Piteştiul copilăriei şi adolescenţei. Pe atunci, o plimbare pe Bulevard, prin faţa casei pictorului Rudolf Schweitzer Cumpăna, era o adevărată desfătare. Nu puteai să-ţi iei ochii, nu atât de la casa modestă, dar îngrijită, cât de la grădina plină de flori, care o înconjura. Parcă erai în faţa unui tablou, în care, într-un moment de nebunie, pictorul se jucase cu întreaga paletă de culori şi nuanţe. Bucuria revederii acelui „colţ de rai” s-a transformat într-o mare decepţie: casa pare nelocuită, stingheră printre bălăriile care au pus stăpânire pe ceea ce fusese grădina. O placă comemorativă ar spune trecătorilor că acolo a locuit unul dintre pictorii cu care se făleşte urbea. În schimb, în dreapta ei se ridică, ţanţoşă, o construcţie modernă. Din fericire, totuşi, pentru a-i cinsti memoria, Galeria de Artă poartă numele pictorului Rudolf Schweitzer Cumpăna.

Din zona centrală, doar biserica „Sfântul Gheorghe” pare să vegheze, impasibilă, iureşul modernizării continue. Multe alte locuri din Piteşti au rămas neschimbate, peste ele aşternându-se doar patina timpului, altele, mai puţin norocoase, abia dacă le mai recunoşti, în urma unor intervenţii nefericite sau a sistematizărilor impuse. Aşa cum s-a întâmplat şi cu biserica bucureşteană „Domniţa Bălaşa”, pe care, dacă nu ştii unde se află, o găseşti, cu greu, ascunsă în spatele unor blocuri. Tot aşa, biserica „Mavrodolu” este pitită între blocuri şi lângă o parcare supraterană care-i ajunge până-n poartă, iar pentru a ajunge până la ea, venind dinspre Şcoala Teiuleanu, trebuie să străbaţi un adevărat labirint. Pe când nu existau blocurile din jur, zidul incintei, din piatră de râu şi cărămizi subţiri, scotea în evidenţă statura impunătoare a lăcaşului de cult. Azi, sufocată de „noul ambient”, pare mult mai mică, poate şi pentru că, în acelaşi spaţiu, vechiului lăcaş i s-au adăugat alte două.

Pe când locuiam la Piteşti, îmi aduc aminte că se vorbea, cu mult respect, despre arhitectul Nicolae Ernst, o somitate în domeniu, consultat nu numai pentru noile construcţii, ci şi în domeniul urbanisticii. El este autorul renovării inspirate a Teatrului „Al. Davila”. Oare ce-ar fi spus despre „minunile” pe care le vezi, azi, la tot pasul? Cum nu am nicio competenţă în acest domeniu, departe de mine de a da sfaturi, dar nu pot să nu fiu contrariată de una dintre „găselniţele” noii arhitecturi locale. Deşi câteva prietene îmi oferiseră găzduire pentru cele câteva zile pe care aveam de gând să le petrec la Piteşti, m-am hotărât să stau la hotel, aşa că, prin internet, am rezervat o cameră la cel de lângă Colegiul „I.C. Brătianu”. Toate bune şi frumoase, dar, ajungând acolo, culmea stupizeniei, trebuie să urci, pe scară, două etaje, târând, eventual, şi câte un geamantan, sau un troler, până să ajungi la recepţia hotelului. Auzind hurducăitul trolerului pe trepte, un tânăr de la recepţie a coborât şi mi-a luat bagajul. Frumos gestul, dar semnele de întrebare persistă. De ce era nevoie de o astfel de soluţie? De acolo, de la etajul al doilea, victorieeeeeee, este lift! Degeaba este camera civilizată, cu vedere panoramică spre oraş, dacă, până să ajungi acolo, te trec toate sudorile, mai ales dacă nici nu mai eşti tânăr. Oare dacă era vreo persoană în cârje sau, mai rău, în scaun cu rotile, cum s-ar fi descurcat? Dar cui ce-i pasă… Mai că-ţi vine în minte replica golănească: „Cine te-a pus să umbli creanga? De ce n-ai stat, dracului, acasă?” sau, poate, Doamne fereşte, o fi vreo nouă tendinţă în arhitectura hotelieră, în curs de brevetare şi aveau nevoie de cobai, pentru testare…