Un fel de îndrăgostire

Uneori, dimineaţa, în loc de cafea beau câte o ceaşcă de albastru.

De fapt nu e un albastru propriu-zis, în care să poţi scufunda cuvintele şi să le faci de parcă ar fi date cu cerneală. E un albastru care nici măcar nu se vede dacă nu ai ochii sufletului deschişi. Aşadar, mai întâi fac mari ochii sufletului, apoi întind mâna cu ceaşca spre adâncul orizontului şi-mi iau o porţie zdravănă de albastru din rezerva specială a cerului.

Dincolo, de partea cealaltă a orizontului, simt cum ochii altui suflet îşi iau doza lor de albastru, tot cam o ceaşcă, tot din rezerva cerului de albastru.

După asta, parcă un zvon de bucurie indefinibilă pluteşte chiar pe linia orizontului. E ca şi cum cele două suflete, cu ochii larg deschişi, ar bea albastru împreună şi ar discuta despre soarta fericirii în zilele noastre.

Ba îmi vine să cred, câteodată, că sufletul meu a întâlnit sufletul cu care să rezolve câteva probleme ce ţin de viitorul comun al omenirii, cum ar fi murdărirea albastrului cu gânduri negre.

A bea câte o ceaşcă de albastru, măcar din când în când, dimineaţa, pe nemâncate, nu e deloc un lucru rău. E doar puţin cam greu. Trebuie să ai ochii sufletului neapărat larg deschişi. Iar noi, oamenii, nu prea mai ştim cum să deschidem ochii sufletului şi nici să privim cu ei.

Când o să mai beau vreo ceaşcă de albastru, cu cineva de dincolo de linia orizontului, poate o să abordăm problema unei şcoli în care să se studieze tema deschiderii ochilor sufletului.

A bea câte o ceaşcă de albastru, oricât de rar s-ar întâmpla, e un lucru tare bun.

E ca un fel de îndrăgostire.

Este, mai bine spus, ca lumina.

Doare numai dacă lipseşte.