Medalion NICHITA STĂNESCU. „Avea vocaţia prieteniei”…

…Şi ar fi prins la tâmple 86 de ghiocei, pe 31 martie 2019, dar „dreptul la timp” i-a fost curmat când buchetul nu avea decât 50 de fire. Colegii de facultate îl divinizau, numindu-l „Îngerul blond al poeziei româneşti”. V-aţi dat seama, stimaţi iubitori de poezie, că despre Nichita Stănescu e vorba, cel care avea să îmbogăţească zestrea literară cu remarcabile volume de poezie, eseuri, aforisme şi articole originale de teorie literară, într-o vreme când literatura trebuia să treacă pragul proletcultismului spre creaţii specifice imaginarului românesc şi în deplin respect pentru limba română. Mai toţi studenţii promoţiei 1952-1957 erau conştienţi de talentul său literar: Căliman Călin, Ciobanu Nicolae, Şerb Ion, Fulgeanu Constantin, Arsenie Aurelia-Fulgeanu, Ciurea Doina (a doua soţie, timp de 20 de ani, după Stănescu Magdalena, divorţată de poet, a treia, până la sfârşitul vieţii sale, Dora Tărâţă), Victor Stoleru, Valeriu Filimon, Albu Florenţa, Rebreanu Vasile, Ispravnicu Adriana, Eugen Simion, Ilişiu Ion, Vişan Ovidiu, Ciompec Gheorghe.

„Nichita Stănescu avea şi vocaţia prieteniei, îşi aminteşte colegul de liceu şi de facultate, criticul şi istoricul literar, acad. Eugen Simion. Este probabil poetul cu cel mai mare număr de prieteni. Ar trebui să adaug: dar şi cu cei mai mulţi duşmani. Mulţi, înveninaţi şi perseverenţi. Aceştia nu-i iartă geniul poetic şi, pentru a-l doborî, îi caută noduri în papură în comportamentul său liber şi în morala sa de boem…” Printre adevăraţii prieteni îi numim pe: Gheorghe Tomozei, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Anghel Dumbrăveanu, pictorul Sorin Dumitrescu, muzicologul Doru Popovici, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu. Doar între Nichita şi Labiş, unul cunoscând „Sensul iubirii”, celălalt dând curs „Primelor iubiri”, nu a fost decât tăcere: „Dacă au avut ceva în comun, dacă este ceva care-i lega nu poate să fie decât femeia pe care au iubit-o unul după altul”, îşi amintea regretatul scriitor şi profesor Marin Ioniţă, în volumul memorialistic „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori”. În 1962, Nichita se căsătorise cu Doina Ciurea, colega şi iubita lui Labiş la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”. Criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu mărturisea: „În amfiteatrul «Odobescu» a fost la un moment dat şi Labiş. A recitat, prin 1956, în faţa studenţilor, «Moartea căprioarei». Şi Nichita povesteşte că era cuprins de o invidie cumplită, dureroasă, că a încercat un complex de inferioritate în faţa acestui băieţandru. Un băieţandru care nu mai conta că avea un metru şaizeci înălţime şi că, într-adevăr, părea o caricatură de bărbat, dar când a apărut în cojocelul ăla… am crezut că văd curgând sângele căprioarei… Şi n-am avut curaj să tipăresc decât după ce poetul a murit”. (Mihai Golescu: „RECURS LA MEMORIE – convorbiri cu Mihai Ungheanu”).

Dumnezeu să-i ocrotească şi pe eminenţii dascăli trecuţi în lumea umbrelor: Al. Rosetti, Tudor Vianu, Jacques Byck, Al. Graur, Zoe Dumitrescu- Buşulenga, Lucia Djamo-Diaconiţa, Paul Cornea, Paul Georgescu, Dumitru Păcurariu, Dumitru Micu, Matilda Caragiu-Marioţeanu. Categoric, pe lângă harul artistic al studentului Stănescu Nichita-Hristea, la formarea viitorului poet au contribuit şi aceşti apostoli ai cuvântului scris. Ei poate i-au insuflat poetului convingerea că „poezia trebuie scrisă cu sentimente. Poezia nu este arta cuvântului. Cuvântul este doar materialul poeziei, după cum pictura nu este arta culorii, ci culoarea este materialul picturii”. Într-un interviu acordat scriitorului George Arion, poetul mărturisea: „Nu am nicio programare în originalitate. În măsura în care am reuşit să dau ceva temeinic, folosind limba română, care îmi este şi patrie, a fost ca urmare a efortului de a privi lumea mirat şi curios. Am rupt o groază de manuscrise care poate conţineau ceva în ele, dar nu ajungeau la taina poeziei. Fiecare vers trebuie scris ca şi când ar fi primul”. …”Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă este limba în care m-am născut, încât iarba nu o pot considera altfel decât iarbă”.

Presupunând că opera literară stănesciană este cunoscută de către mai toţi iubitorii artei literare, e de prisos să ocupăm restrânsul spaţiu de articol enumerând titlurile tuturor volumelor. Ele trebuie citite, fiindcă se ştie: preţuirea unui scriitor e urmarea cunoaşterii operei literare. Bibliotecile ne aşteaptă cu rafturile deschise. Pe Nichita Stănescu nu trebuie să-l privim ca pe un mit, ca pe o legendă, ci ca pe un poet de geniu, după cum îi fixase destinul literar unul dintre profesori. În cartea de „Amintiri cu Nichita Stănescu”, colegul de grupă, Nicole Mohorea-Corni, dezvăluie o întâmplare: „La un examen de istoria limbii române literare, cu acad. Al. Rosetti, în loc să trateze subiectul «Contribuţia lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea limbii române literare», Nichita Stănescu a vorbit despre «Inorogul în literatura şi pictura universală». Asistenta a vrut să-l cheme la subiect, dar profesorul i-a replicat: «Lasă-l să vorbească! Tânărul acesta e genial!»” Profetică afirmaţie, îndemnându-ne să nu lăsăm nici timpul să aştearnă uitarea peste amintirea celui care, pentru contribuţia la dezvoltatrea artei literare româneşti, a fost răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul „Gottfried von Herder”, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, „Cununa de aur” a Festivalului Internaţional de la Struga (Iugoslavia). Este membru post-mortem al Academiei Române.