„Libertatea trebuie să îndrume, nu să fie jignită”

Cel mai adesea, lecturile despre călătoriile făcute în capitala Franţei ne oferă prilejul de a ne delecta cu impresiile şi amintirile relatate, mai ales dacă am avut deja ocazia să le trăim pe viu. Avem uneori, însă, uimirea de a da peste mărturii mai puţin plăcute despre Paris, cel puţin din unghiul de vedere al celui care le-a aşternut pe hârtie. Iar când acea persoană este o mare artistă a secolului XX, atunci curiozitatea te face să zăboveşti cu atenţie. Printre paginile memorialistice reunite în volumul Dintr-un secol de viaţă (1987), al pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, este inclusă şi cronica vizitei făcute spre apusul vieţii în oraşul luminilor. Apărută iniţial în revista „Contemporanul”, în 1971, scrierea La Paris, strada, azi ne împărtăşeşte dezamăgirea cu care a rămas autoarea după zilele petrecute în marea aglomeraţie de pe Sena. Cea care în tinereţe scrisese „O vizită în atelierul lui Brâncuşi”, descriind o întâmplare adevărată care are loc la Paris în 1922, nu ezită acum, după o jumătate de veac, să redea ceva din aspectul prozaic al străzilor străbătute la pas: „Bucuria revederii oraşului de care mă leagă amintiri de o viaţă s-a întristat din prima zi.(…) Pe strada aceasta forfoteau acum tineri bărboşi pînă la sprîncene, cu părul lung, creţ, acoperind umerii, cu pantaloni în culori stridente, cămăşi roz, unele cu volănaşe, alţii – pur şi simplu – în pijamale mototolite şi cu picioarele goale, fetele tinere cu păr tăiat băieţeşte sau în laţe încâlcite pe obraz, şi fusta-abajur, lăsînd să se întrevadă rotunjimile feminine.”

În Saint-Germain, unul din cele mai aristocratice cartiere, dominat de celebrele sale cafenele literare şi de figura lui Sartre, nu despre cărţi, scriitori sau filosofi îşi notează gândurile Cella Delavrancea, ci tot despre desfrâu şi lipsa de măsură. Pentru vizitatoarea sosită din cenuşiul comunist contează mai mult spectacolul derutant al vitrinelor, al paradelor, al luxului sau al plăcerilor… interzise:„Toată frumuseţea Parisului este otrăvită de aspectul străzilor, iar pe cea mai nobilă magistrală, care urcă de la imensa Piaţă a Concordiei pînă la maiestuosul Arc de Triumf, vezi afişele cinematografelor, poftind publicul la spectacole sexy prin fotografii mari, în culori, şocant de sugestive.(…) Pe bulevardul Saint-Germain, unde mă invitase la masă o prietenă, mi-a arătat un restaurant: «Vezi, aici se vînd haşiş şi heroină». «Bine, dar poliţia nu intervine, de vreme ce se duce o campanie împotriva drogurilor?» «Libertatea, draga mea…» şi a rîs.(…) De unde vine acest impuls spre dezordine, indecenţă şi murdărie? De ce se întinde tocmai în locurile cele mai frumoase ale Parisului? Unde-i autoritatea străzii, care şi azi e populată de mulţi agenţi în uniforme negre, reglînd circulaţia admirabil? De ce tocmai cartierele cele mai armonioase sunt năpădite de extravaganţa inestetică a pietonilor? Sînt străini mulţi, fireşte, dar influenţa lor este nefastă asupra tineretului francez.”

„Barbarii” muzeelor

Distinsa româncă nu mai ajunge să-şi satisfacă pretenţiile rafinate nici măcar odată cu vizitarea galeriilor. Slalomul pe care trebuie să-l facă prin mulţimea de vizitatori nonconformişti se transformă într-un chin, precum în episodul petrecut în cel mai cunoscut muzeu, şi care îi taie orice emoţie estetică în faţa capodoperelor întâlnite: „Discrepanţa dintre spectacolul vestimentar şi armonia urbanistică perfectă îmi crea o stare de perplexitate. M-am grăbit să mă duc la Muzeul Luvru ca să-mi şterg impresia dezagreabilă. În faţa scării care urcă la Victoria din Samotrace mă cuprinde întotdeauna o emoţie cutremurătoare. Simt briza marină, văd prora spintecînd valurile, aripile statuii puternice înlăturînd vîntul. Ei bine, chiar pe scara aceasta, în faţa zeiţei, se tîrau tineri cu picioarele goale, cu coamă de cal pînă la talie unii, legată cu o panglică de catifea neagră. Toată concentrarea mea s-a risipit. Degeaba am încercat să evit hoardele de barbari, cîrdurile de clovni şi măscărici, bărbaţi şi femei. (…) Apoi, totuşi, să se interzică intrarea în muzee a celor care apar semiîmbrăcaţi şi murdari. O operă de artă cere un omagiu din partea publicului – un salut pornit dintr-o fervoare sufletească. În sălile de pictură, portrete de Tizian şi Leonardo da Vinci priveau cu dispreţ şi repulsie defilarea specimenelor umane desculţe, neîngrijite pînă la ultima expresie. Libertatea trebuie să îndrume, nu să fie jignită.”             

Ne aflam, în acea vreme, în plină epocă hippie, când tinerii haotici care vroiau să protesteze împotriva societăţii materialiste occidentale se refugiau în droguri şi alcool, se afişau în cele mai bizare vestimentaţii şi arborau atitudini nonconformiste. De altfel, chiar din acel an cimitirul parizian Père Lachaise avea să devină locul de veci al legendarului Jim Morrison, una din figurile reprezentative ale spiritului anarhic al hippioţilor. Iată însă că un spirit ales, o mare artistă care a străbătut secolul XX cu toate frumuseţile şi vicisitudinile sale nu a înţeles sau nu a fost pregătită să înţeleagă ceva din valorile acestei culturi. „Am părăsit oraşul-minune fără nici un regret. Mie-era dor de mahalaua mea, de edecurile ei, pe care le întîlnesc adesea, de prăvăliile modeste care nu-mi storc admiraţie, de străzile pe care vezi tineri fără barbă şi plete, şi de atmosfera sufletească caracteristică neamului nostru.” În Paris nu se vine, din Parisul Cellei Delavrancea se fuge!

Dacă judecăm scrierea după anul în care a apărut, autoarea a călătorit aici la puţin timp după mişcările studenţeşti din mai ’68 şi la apogeul dezgheţului ideologic al regimului din ţara sa. Chiar şi în acei ani, de aparentă relaxare a comunismului, pentru intelectualul sau artistul român a reuşi să obţină un paşaport pentru Hexagon nu era doar o formidabilă reuşită, ci şi retrăirea visului de peste un veac al protipendadei autohtone, fascinate de Franţa. Or, să vezi o asemenea respingere a atmosferei din cel mai liberal oraş al lumii, pusă în contrast cu „bucuria” reîntoarcerii în micul Paris din România totalitară pare, aparent, de neînţeles. Oraşul de pe Sena, cu sutele şi miile de feţe ale sale nu i-a mai dezlănţuit trăirile din tinereţe sensibilei fiice a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea…

…Altfel, nici oraşul acelor ani nu se compară cu Parisul haosului şi al stricăciunilor pe care le-au generat în ultimele luni protestele „vestelor galbene”. Oare ce trăiri ar fi avut distinsa memorialistă dacă ar privi azi, pe viu, manifestaţiile violente de pe Champs-Elysées sau ar fi  contemporană cu valurile succesive de migraţii, mult mai barbare, care au asaltat Occidentul în ultimii ani?…