O seară muzicală densă

Deschiderea stagiunii Filarmonicii Piteşti a fost un adevărat dar muzical: un concert şi patru uverturi, cinci compozitori care şi-au lăsat amprenta asupra cursului muzicii universale.

A rezultat o densitate muzicală remarcabilă, audiţia unor piese memorabile, intrate în patrimoniul muzical, fiecare cu timbrul său specific, inefabil.

Să începem cu Concertul Nr 4 pentru vioară şi orchestră în Re minor, op. 31, de Henri Francois Joseph Vieuxtemps. Compus în perioada când a fost muzician la curtea ţarului Nicolae I ( a stat 6 ani, fondând şi şcoala de vioară a Conservatorului din Sankt Petersburg), concertul îl reprezintă cel mai bine pe violonistul franco-belgian. De fapt, el a compus doar 7 concerte. Concertul Nr 4 este expresia concepţiei care nu l-a părăsit niciodată: muzica mai întâi, tehnica pe planul al doilea.

Şi aceasta în timp ce violonistul Vieuxtemps era cunoscut ca un virtuoz al instrumentului! Robert Schumann l-a comparat cu Paganini, artist pe care Vieuxtemps l-a cunoscut în 1834 la Londra.

Violonistul Horia Văcărescu s-a achitat cu acurateţe de interpretarea partiturii, deloc uşoară, suavităţile viorii alternând cu pasaje de mare virtuozitate, confirmarea marilor virtuţi ale acestui minunat instrument.

Să mai amintim un fapt major: concertul a fost conceput în patru părţi, sfidând alcătuirea clasică în trei părţi. „Nunta lui Figaro„, o opţiune deja clasică în repertoriile marilor scene muzicale, are o istorie aparte: 9 reprezentaţii la Viena, în 1876, ca, ulterior, să fie oprite de împărat. Apropo, Iosif al II-lea, care a găzduit premiera la palatul său, încântat i-a spus lui Mozart, geniul muzicii: „E prea frumos pentru urechile noastre, dragă Mozart, şi sunt mult prea multe note”. La care Mozart punctează:  „Exact atâtea note câte sunt necesare, Maiestate!” Mozart a fost la pian la primele două spectacole. Fluidul muzicii mozartiene se revarsă – şi în uvertură – alert, spumos, anunţând parcă „Nunta” sau, cum i s-a mai spus, „o zi nebună”.

Uvertura „Egmont”, de Beethoven, debutează solemn, în respect faţă de eroismul contelui Egmont, condamnat la moarte de agresor. Subiectul este inspirat din lupta Ţărilor de Jos pentru cucerirea independenţei de sub dominaţia spaniolă; muzica – destinată piesei lui Goethe – „Egmont”. „Hebridele”, de Felix Mendelssohn Bartholdy, sunt o lucrare pe care autorul o scrie în urma călătoriei în Scoţia, în 1829, fascinat de peisaje (de fapt o grotă – Grota lui Fingal). Este o uvertură descriptivă, o logodnă luminoasă între farmecul naturii şi trecutul legendar al locului. Wagner (1813-1883), adversar al stilului mendelssohnian, considera „Hebridele” cea mai frumoasă operă din câte există.

Cea de a patra uvertură a serii – Wagner: „Uvertura la opera Rienzi” – a fost cireaşa de pe tort. Ne-a adus culoarea wagneriană ceva din măreţia creaţiei acesteia, deşi „Rienzi” nu face parte din operele sale principale. Partitura originală i-a fost oferită lui Hitler pentru aniversarea a 50 de ani. Şi cu acest amănunt intrăm în zona scriitorului, eseistului, cucerit de ideile naţionaliste, pangermanice, socotit unul dintre fondatorii antisemitismului. În 1850, în lucrarea „Iudaismul în muzică” îi atacă pe evreii compozitori, pe Giacomo Meyerbeer şi Mendelssohn. Muzica sa, ca reprezentantul cel mai de seamă al romantismului, a influenţat covârşitor opera multor compozitori. Arta sa componistică, forţa energetică a muzicii sale, diversitatea imaginativă a compozitorului i-au ridicat, pe merit, un piedestal în muzica universală. Aînfiinţat teatrul de la Bayreuth, unde au loc festivalurile intrate în tradiţie care-i poartă numele.

Dirijorul Tiberiu Oprea a menţionat diversitatea muzicii celor cinci compozitori, dialogul tău cu orchestra fiind benefic. De la eleganţa şi puritatea mozartiană, la vitalitatea beethoveniană, la naturaleţea lui „Mozart al veacului său”, cum l-a numit Schumann pe Mendelssohn Bartholdy, la măreţia şi culoarea wagneriană, la calitatea muzicii lui Henry Henri Francois Joseph Vieuxtemps.