Un dialog

Zisesem să mă las de scris şi de postat pe Facebook, de fapt mi-am zis mie însumi, altcuiva nimănui, dar fără folos. Uite că nu se poate să rămân deoparte, indiferent la ceea ce vine peste mine, scoţându-mă cumva din ale mele.

Am plecat la Chişinău, pentru o lansare de carte, dar până să ajung, plecând pentru siguranţă mai devreme, m-am gândit că o să mă plictisesc şi, ca să nu se întâmple ce spusei, mi-am luat vreo trei volume necercetate cu sufletul, încă, pentru orice eventualitate, să am la mine o mică rezervă, cum îi şade bine oricărui om precaut. Ce credeţi că face „rezerva” din omul bine intenţionat, care sunt?! Ei bine, mult a durat până m-am luat de prima dintre ele, că pe urmă tot am întors-o şi am întors-o, i-am răsucit tristihurile în posibile şi imposibile combinaţii, i-am deschis ferestre acolo unde mi se părea că sunt ziduri straşnic ferecate, i-am tot căutat nod în papură, cum se zice când vrei să fii chiţibuşar, dar degeaba. O vânzoleală de metafore m-a învins, se înşiruiseră din capul locului în coloane de câte trei, şi aşa, una după alta, au trecut la o veritabilă ofensivă asupra mea!

Fiţi atenţi! Dacă veţi da de această carte, ceea ce nu cred că va fi uşor, fiindcă autorul nu prea umblă peste tot ca să v-o dăruiască, cum s-a întâmplat în cazul meu, o să trăiţi surpriza uitării de sine, căderii pe neobservate în inefabilul visării. Versurile acestea au ceva din rigoarea militară, o paradoxală forţă ce vine din diafana organizare interioară, care le sporeşte unicitatea. Există ceva în miezul lor ce mă determină să spun că ele ies din pagini şi înaintează cadenţat către sufletele noastre, spre a ne lua cu asalt nu doar rezerva de timp, ci şi fondul principal de sentimente.

În LITURGHII ORANJ, volum subintitulat tristihuri rebele mai mult pentru avertizarea cititorilor decât pentru a se explica pe sine, poetul îşi urcă dezinvolt metaforele la înălţimi uluitoare precum „păsările-n cer albe gânduri de ducă spre verile vechi” (p.13!).

Poezia lui George Mihalcea, cel puţin aceea din această carte, se pierde aparent în mrejele haiku-ului, dar este o aparenţă atât de înşelătoare, fiindcă de fapt se ascunde pentru a se regăsi, mereu şi mereu, mai puternică. Ea se îndreaptă ţipând, aş putea spune fără să doresc a forţa lucrurile, spre tăcerea dintâi a lumii, obligându-te s-o asculţi şi să intri în dialog cu ea.

Firiţă CARP