Timp şi creaţie

Printre cărţile care m-au înrâurit mult în ultima vreme se numără şi „Pe umerii giganţilor”, a lui Umberto Eco. Aş trece-o pe primul loc într-un eventual clasament al lecturilor cu efect descurajant asupra amatorismului şi superficialităţii în creaţie. Pentru că întreaga carte, cu precădere eseul despre frumuseţe, este elocventă în acest sens. Ce spune în aceste pagini autorul care a debutat în proză aproape la 50 de ani, zgâlţâind serios domeniul cu „Numele trandafirului”? Destăinuirile sale pe marginea problematicii abordate pun în lumină etape distincte ale unui efort creator demn de urmat. La 22 de ani, în 1952, îşi dădea licenţa în estetică, iar lucrarea „se limita la reprezentările din puţinele pagini ale lui Toma de Aquino” despre frumuseţe. În 1963 a început elaborarea unui volum despre istoria frumuseţii pe care, din varii motive editoriale, l-a abandonat când strânsese aproape un sfert din materialul necesar. Dar, după cum reiese din propria mărturisire, tema a continuat să-l preocupe. Prin 1973, când se consolase în privinţa incertitudinilor sale referitoare la frumuseţe, după cum subliniază, a dat peste o frază a lui Dino Formagio în care acesta definea arta. Inspirat de respectiva definiţie, conchide că „frumosul este tot ceea ce oamenii au numit frumos”.

Am spicuit din paginile cărţii, în care, fireşte, analiza se face riguros în continuare, cu un singur scop. Am vrut să arăt că uriaşul Eco a devenit uriaş tocmai fiindcă privea lucrurile în profunzimea lor, însemnându-le cu girul harului său de obicei după confirmarea timpului. Adică adăuga durată întotdeauna efortului, ştiind că împerecherea celor două entităţi are însuşirea de a ne elibera uneori de incertitudini, fără a garanta totuşi împroprietărirea cu vreo certitudine.

Răsfoiesc cartea lui Umberto Eco şi-mi pare că aud străbătând din ea un ecou. Cele douăsprezece eseuri sunt, ele între ele, într-un dialog al valorii. Vorbesc destul de clar despre timp şi creaţie.

Dacă nu descoperim un asemenea dialog în câte o carte, e bine ca, măcar uneori, să-l avem cu vreun prieten.