Apărarea are cuvântul

Credeam că mi-am pus cenuşă-n cap după apariţia articolului „În apărarea lui Maiorescu”, deschizătorul criticii literare profesioniste, estetician, filozof, jurist, om politic (deputat, ministru, prim-ministru), învinuit postum de complicitate la „potolirea” glasului jurnalistic eminescian, potrivnic intereselor politicii de alipire a Ardealului la Imperiul Habsburgic.

Am mai trecut cândva printr-o ploaie de insulte pe seama unui alt articol, permiţându-mi să laud poeziile unui autor contemporan. Am scăpat şi atunci teafăr „prin abandon” în faţa orgolioasei contestatare, de altfel persoană importantă în peisajul cultural argeşean. De data aceasta, mesajele telefonice au susţinut ideea că, lipsită de cuvântul apărării, o sentinţă nu este nici legală, nici umană. Dreptul la apărare, consfinţit şi de Constituţia României, „este garantat, iar în cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Dar, de regulă, avocatul „din oficiu” devine acuzatorul propriului client, nu apărător. Există numeroşi martiri ai neamului românesc condamnaţi pentru convingerile lor politice sau religioase: cadre universitare, preoţi, generali ai Armatei Române în frunte cu Mareşalul Ion Antonescu, partizani oponenţi instaurarării regimului stalinist, gospodari ai satelor în perioada înfiinţării ceapeurilor etc. Apărarea nu a avut niciun cuvânt, deşi cuvântul ei influenţează favorabil sentinţele. Din această convingere am dat acestui articol titlul celebrului roman al lui Petre Bellu.

Dacă în zilele noastre se pregăteşte rejudecarea dosarelor de corupţie sub pretextul protocoalelor şi a completelor de judecată nelegal constituite, ar trebui reluate şi dosarele trecutului, inclusiv procesul fostului preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu, a cărui sentinţă de condamnare la moarte s-a aplicat imediat, fără drept de apel (recurs) şi fără apărare, în condiţiile în care „inculpatul” nu mai avea nicio şansă de scăpare. De întoarcere la dictatură, nici atât. Ar fi un act de dreptate naţională şi de spălare a ruşinii de pe obrazul justiţiarilor de atunci, câţi mai sunt. Şi poate ne va merge mai bine, fiindcă, după cum observăm, nu se leagă nimic în intenţiile noastre de mai bine.

În cazul lui Maiorescu, procesul nu este juridic, ci numai de conştiinţă al demolatorilor valorilor autentice româneşti. Aşadar, cuvântul apărării aparţine doar istoricilor şi cercetătorilor literari, dovedind documentat că, de fapt, Maiorescu a fost susţinătorul moral şi material, prieten (în limita respectului) şi protector al poetului, ca un adevărat părinte spiritual, din anii studenţiei din Viena şi Berlin, până la intrarea poetului în Eternitate. Preţuirea întâiului critic al lui Eminescu rezultă şi din celebra-i profeţie: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”. În toate veacurile care vor urma, literatura română se va afla sub auspiciile geniului eminescian. Subscrie şi subsemnatul.