Ipostaze imaginare ale Piteştilor

* Textul de mai jos cuprinde un fragment introductiv la cartea Ipostaze imaginare ale Piteştilor. Meditaţii, reprezentări, idei, care va apărea în prima parte a acestui an la Editura Argeş Press.

După seria de volume Piteşti. Povestiri dintr-o geografie urbană, din care a preluat unele scrieri care se potrivesc obiectivului său, noua carte despre Piteşti este dedicată exclusiv unui subiect care se bucură de mare succes în epoca noastră postmodernă: imaginarul.

Ipostaze imaginare ale Piteştilor. Meditaţii, reprezentări, idei se compune din patru părţi, fiecare din ele având deplină coerenţă cât să justifice o asemenea grupare, dar şi suficientă autonomie prin textele pe care le cuprinde. Nucleele secţiunilor alcătuitoare sunt uşor de identificat: istoricul şi mitologicul (în prima parte), o geografie a imaginarului (în cea de-a doua), straniul şi miraculosul (în cea de-a treia) şi, în fine, poeticul şi alegoricul (în ultima).

Abordând mai întâi imaginarul ca pe un mod aparte de a povesti istoria, am lansat o interpretare a trecutului pornind de la începuturi legendare şi rurale ale aşezării, dar şi prin prisma unor figuri mitizante ale acesteia. O asemenea tentativă, de a rândui o mitologie autohtonă îşi găseşte scuze în faţa oricărei acuzaţii de subiectivism: menirea celor care se preocupă de istoria unui loc este şi aceea de a căuta sau de a produce mituri! Contează cine şi cum le va recepta! Cei care ar pune în discuţie această iniţiativă s-ar putea folosi de argumentul că suportul credinţelor expuse aici se bazează pe povestiri culese de publicişti sau scriitori locali. Dar până la a fi contestată, această încercare de mitologizare ar trebui mai curând cultivată pe mai departe, pentru a se permanentiza în conştiinţa publică. De aceea, discutabil sau nu, demersul de faţă se înscrie într-o îndelungată tradiţie, care a culminat cu preocupările istoriografiei romantice a secolului al XIX-lea de a scoate la iveală fabulosul şi legendarul pe care le dezvăluie spiritualitatea unor vechi aşezări, printre care şi Piteştii.

Decorul geografic al imaginarului autohton are nişte „contururi” subtile, fiind mărginit către răsărit de Dealul Mare al Piteştilor, către miazănoapte de vestigiile drumurilor păstoreşti de peste Valea Rea ori din Uiasca Bascovului, iar spre apus revărsându-se larg peste codrii din dealurile Cotmeanei. Această geografie imaginară îşi are, deci, frontierele ei, care despart ţinutul orăşenesc de altele învecinate, însă ea poate fi înţeleasă şi altfel, dacă ne lăsăm călăuziţi, în astfel de căutări, de sensurile unor drumuri precum calea închipuită care porneşte dinspre malurile Argeşului până sus pe terase, peste întinsa pădure. În această preumblare dinspre râu spre codrii de peste Trivalea, întâlnim câteva tărâmuri imemoriale, care păstrează un ecou aparte în inima, amintirile, reveriile şi visele trăitorilor, precum Trivalea, Scoroboaia, Ceairul, Valea Rea, pârâul Mislea. Exemplele propuse se ordonează, aşadar, în jurul unui imaginar de tip arhetipal, pe care îl explorează dintr-o dublă perspectivă, istorică şi geografică. Toată această incursiune în fantastic se sprijină pe nişte elemente specifice, precum arhetipurile, schemele şi simbolurile. Schemei venitului-şi-plecatului, de exemplu, întruchipată de arhetipul drumurilor dinspre şi înspre vechiul târg, i s-ar putea adăuga o altă aranjare, respectiv schema ascensiunii, al cărei prototip transpare dintr-un ritm atemporal de trecere spre două puncte cardinale, întruchipate simbolic de Dealul Mare şi de urcuşul peste terasele ce se pierd în străfundurile pădurii.

„Funcţionarea” imaginarului piteştean se petrece atât într-un registru diurn, solar, care se desface plenar mai ales pe tărâmul aparte care este Dealul Mare al Piteştilor, peste care apare strălucirea victorioasă a luminii, cât şi într-unul nocturn, deschis întru revelaţie şi mister; acesta este vădit, printre altele, de comoara ascunsă pe acelaşi deal, care scoate flăcări din pământ ori prin viziunea romantic-nebuloasă pe care o născoceşte legenda terifiantă a miresei fără cap, din pădurea Trivale.

Caracterul poetic şi alegoric al scrierilor grupate în ultima parte se sprijină îndeosebi pe contactul direct şi statornic cu textul literar, care dă tuturor detaliilor o turnură simbolizatoare şi transfiguratoare. Creaţia literară şi artistică devine, în această perspectivă integratoare, un „document” însemnat pentru înţelegerea rosturilor acestei lumi. Dincolo de periplurile urbane ale unui Arghezi, ale cărui plimbări sau note citadine pot inspira pe orice tâlcuitor al vieţii citadine, ne-am îndreptat către nume care s-au apropiat de geografia acestui oraş, în operele lor. Ca atare, fie în poezie, fie în proză, autori precum Ion Pillat şi Sanda Movilă au clădit, în imaginarul literar, două „porţi” invizibile de intrare în oraş. „Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei”, declamată de contemplaţia pillatiană şi „Pe Arnota în sus”, străbatere de unde se ajunge, încet-încet, pe terasele piteştene, reprezintă nişte spaţii fantastice de pătrundere în „oraşul dintre dealuri”, încărcate de sensuri şi semnificaţii.