Aşchie de mângâiere

Citesc o carte de parcă aş culege sensuri destinate special mie. Paginile îi sunt fărâme desprinse dintr-un întreg, întâmplător sau extrase anume cu pricepere şi cu migală, spre a exprima la vedere sau a dezvălui pe parcurs o diversitate de semnificaţii, de cineva meşter în operaţii pe viaţă deschisă şi vraci de nevăzute dar dureroase răni, sunt bucăţi de trăiri care poartă în sine trăsăturile şi amprenta entităţii originale.

O carte desprinsă dintr-o constelaţie de lumini ale cuvântului, ca un balsam oblojitor de tristeţi şi de cicatrici ale destinului, un mănunchi de fraze una mai mişcătoare decât alta, o carte ce devine ea însăşi, pe măsura lecturii, lumină pentru oricare cutreierător prin galeriile, deseori întunecate, ale vieţii.

Cele aproape 600 de aşchii de profundă implicare creatoare, care îmi ating respiraţia acum, sunt desprinse dintr-o experienţă de viaţă pilduitoare, parcă anume pentru a ne acapara vrerea într-un tot care înseamnă şi leac, şi mângâiere, şi dăruire de speranţă. Exprimate ici colo aforistic şi lapidar, dar peste tot purtătoare de bogate şi adânci înţelesuri, străluminându-ne cerurile sufletelor uneori ca o fulgerare de o clipită, alteori ca o prelungă Cale lactee, ele reprezintă, am impresia, pentru cititorul zilelor noastre tot mai grăbit dar şi tot mai agresat de oferte spirituale nu în puţine cazuri toxice, un reper de reconfortantă regăsire a sinelui bolnav de grele şi nedrepte lovituri ale sorţii.

Nu există Neam mai frumos pe lume ca această aşchie de Neam românesc care m-a înfiat, zice Nicolae Dabija chiar la începutul recentei sale cărţi, „Aşchii de cer”, inspiratoare a acestor gânduri. Mărturisesc că fraza pe care am redat-o mai sus, prezentă în carte într-un context mai larg, m-a adunat întru mine cum nimic altceva nu ar fi putut-o face mai bine. Sufletul publicaţiei „Literatura şi arta” de la Chişinău, scriitorul Nicolae Dabija, care a depăşit de mult graniţele românismului contemplativ, se dovedeşte el însuşi, încă o dată dacă mai era nevoie, a fi vârf de lance al unei iubiri mistuitoare, aceea în care viţa din care te tragi îţi este totul.

Cred că zorii oricărei deşteptări nu pot face o bucurie mai mare nimănui decât să-i atingă sufletul cu o asemenea aşchie de mângâiere.