Închipuita frondă a lui Preda

Redactat la începutul anilor ’70, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii…”, jurnalul parizian al lui Eugen Simion, conține opinii despre literatură, despre artă, în general, impresii de lectură, analize critice și cronici minuțioase ale evenimentelor parcurse de diarist în capitala Franței. Adevărat jurnal de creație în care își compune însemnările zilnice, el este realizat întocmai ca o machetă a Parisului, fie atunci când vorbește despre mari nume ale culturii franceze sau când schițează scene și siluete din viața cotidiană a metropolei. Notele pariziene ale criticului sunt destinate, în primul rând, celor deprinși cu voluptățile livrești. Dintre ele, ori de câte ori răsfoim cartea, ne reține atenția cunoscutul pasaj intitulat spiritul lui Moromete față în față cu trufia goticului.

   Aflat deja în Franța, în calitate de profesor la Universitatea Sorbona, Eugen Simion a trebuit să îndeplinească, pentru câteva zile, oficiile de ghid prin orașul-lumină odată cu sosirea într-un sejur a bunului său amic Marin Preda. Replicile pe care le dă autorul Moromeților odată cu plimbarea pe străzile aglomerate ale Parisului și printre mulțimea de turiști, atunci când se perindă prin fața celebrelor monumente au rămas de pomină pentru ineditul pe care îl degajă spunerea lor. A-l însoți la pas pare un adevărat chin. Nimic din ce vede nu este pe plac scriitorului venit din România, niciun vestigiu religios nu trezește în el însuflețirea pe care o resimți atunci când știi că te afli într-un mare centru spiritual al lumii. Dimpotrivă…

    „În drum, cum trecem peste mari opere de arhitectură, îi atrag atenția asupra lor.

   – Uite, domnule Preda, Notre Dame. Cunoașteți, desigur, catedrala, priviți doar cum ea este învăluită, acum, de această ceață subțire de toamnă…                                                                    

Efuziunea mea lirică este tăiată brusc de o voce indiferentă.

  – Mai dă-i în mă-sa cu catedrala lor cu tot…

Replică dură. Încerc s-o atenuez, caut un alt subiect. Trecem pe lângă Sfânta Capelă și mă ia gura pe dinainte:

   – Domnule Preda, iată Sfânta Capelă, capodoperă a artei gotice, construită, sub Ludovic cel Sfânt, de către Pierre de Montreuil… Interiorul este o sărbătoare a spiritului… (…) Interlocutorul meu nu este tulburat:

   – Da, da, Sfânta Capelă, capodoperă gotică… (…)

   – Panthéonul, în stil neogrecesc, decorat în interior de Puvis de Chavannes? Biserica Saint-Germain-des-Prés… I-auzi!…”

     Pornind chiar de la explicațiile lui Eugen Simion, cauzele acestui dialog în răspăr au fost puse, printre altele, și pe seama plăcerii prozatorului de a vorbi în dodii, uneori, asemenea eroilor săi. Precum în cazul de față, când minunățiile contemplate îi provoacă un vesel dispreț. Exact ca lui Ilie Moromete când i se vorbește despre pericolul legionar, Preda tranșează chestia simplu, cu un „dă-i în mă-sa”. Revolta sa mocnită contra semeției apusene nu părea să se fi iscat din senin, odată cu „șocul” vederii capodoperelor artei gotice. Nu, după cum reiese și din jurnalul în cauză, scriitorul mai încercase și în alte dăți să dezvinovățească resemnarea țăranului român în fața nenorocului ancestral, manifestându-se vădit împotriva sorții care i-a surâs celeilalte Europe de a nu se fi aflat în calea năvălirilor:             

   „Cum, domnule, îmi spune el, altă dată, să construiești o civilizație din fuga cailor? Să ridici catedrale când țăranul român a stat, secole de-a rândul, la pândă, pregătit să se refugieze în pădure? Și vii dumneata să-mi spui că el a boicotat istoria?!… Pe când francezii…” Într-un timp răbdător cu oamenii, în Occident s-au putut înălța cele mai falnice catedrale, în timp ce la noi, în atâtea momente istorice convulsive, timpul a dat semne că „nu mai are răbdare”. Dacă un Lucian Blaga s-ar fi aflat prin preajmă, auzindu-l vorbind astfel, l-ar fi contrazis cu desăvârșire, explicându-i că nu se putea întâmpla altfel, că stilul românesc de a construi este de fapt minorul, mai adecvat „matricei stilistice” autohtone. Oricât s-ar fi străduit înaintașii noștri să dureze biserici sau mănăstiri ceva mai impozante, n-ar fi putut-o face, chiar dacă n-ar fi existat niciun asupritor care să-i împiedice.

     S-a afirmat până acum că prin acest mod de a explica primitivismul carpato-dunărean Marin Preda boicotează de fapt trecutul, că este supărat pe istoria care a fost atât de generoasă în celălalt capăt al continentului. Se prea poate. Dar nu este greu de sesizat, pe de altă parte, că prin aceste declarații sau replici belicoase despre aflatul în calea tuturor răutăților, scriitorul se ralia, voit sau nu, la o temă favorită a naționalismelor, care a căpătat de mult timp un parfum mitologic.                                                   

      La momentul vizitei în capitala Franței, Preda era de multă vreme un nume important în cultura română, fiind apreciat ca un mare scriitor, al cărui cuvânt putea fi luat în seamă chiar și de celebritățile românești din diaspora. În afara acestei luări în derâdere a simbolurilor Parisului, proaspătul călător poate fi bănuit și de un anume spirit de frondă, față de nume mari din exil suspectate de sentimente antiromânești: „L-am văzut pe E.M.C., cum mă rugase? (…) Mare filozof – îl aud că-mi spune  – scrie bine. Dar pe E. Ionescu l-am întâlnit? Ce mai face Ionescu? Ce-are cu noi?” În desele plimbări făcute cu autorul jurnalului, Preda revine obsesiv cu întrebări despre Emil Cioran (misteriosul E.M.C., al cărui nume este transpus cu inițiale din rațiuni de înțeles despre un autor „proscris” în țară în acei ani), trăgând singur o concluzie despre nenumitul gânditor: „mare filozof”. La fel și despre Eugène Ionesco, vizavi de care nuanța polemistă „ce are cu noi?” trimite clar către un Preda pus pe cerut socoteală vârfurilor diasporei care s-au întrebat sau continuau să se întrebe despre soarta poporului român, sau despre încercările lui de a ieși din vâltoarea comunistă.

    …Să te instalezi confortabil la Paris, să te arăți plictisit după vizitarea catedralelor și în același timp să te interesezi de viața lui Cioran și a lui Ionesco – toate aceste lucruri au ceva în comun, până la urmă. N-avem de unde să știm dacă Preda citise vreo carte a filozofului din Rășinari (cel puțin dintre cele publicate în epoca interbelică, până la plecarea în Franța), sau era mai degrabă la curent cu ecourile care ajunseseră în țară despre faima sa. Nici dacă a avut șansa să-l întâlnească și să discute cu el. Totuși, după felul și asiduitatea cu care a căutat să găsească deslușiri ale răului românesc, discursul său aduce izbitor cu tonul provocator și disperat folosit de marele gânditor în Schimbarea la față a României. Ca într-o neașteptată comuniune de spirit, cu acest titlu se apropie cel mai mult de obsesiile abisale care îl bântuiau pe Marin Preda despre destinul neamul său.