Popasuri adolescentine la Trivalea
Una dintre descrierile rămase despre parcul Trivalea, lăsată de un mare animator al propagandei noastre turistice interbelice se dovedește a fi un frumos poem al pitorescului piteștean, surprins în ceea ce are el mai convingător. Fost elev al liceului de băieți din Pitești în anii din timpul primului război mondial, prozatorul, memorialistul și eseistul Alexandru Bădăuță (1901-1983) și-a consemnat amintirile trăite pe meleagurile noastre în volumul Icoane argeșene (1944), adunându-le, ulterior, în cartea Priveliști românești (Ed. Sport-turism, 1983), care reunește impresii de o viață păstrate despre frumusețile pământului românesc.
Liric, confesiv și declarativ, Alexandru Bădăuță ne-a lăsat în fragmentul intitulatTrivalea noastră o imagine literară a acestui spațiu emblematic al orașului impregnată de o atmosferă duios-nostalgică, de acum 100 de ani. Pentru adolescentul de odinioară, Trivalea reprezenta o mică ispită de hoinăreală, un loc de refugiu din calea eșecurilor școlare. Imagismul frenetic în care și-a depănat amintirile este transpus într-o lirică umoristică, fostul elev rememorându-și cu un aer volubil pățaniile din liceu petrecute la adăpostul pădurii-parc pe care o situează, melodramatic, pe același plan cu locurile de ascunziș ale înaintașilor din calea năvălitorilor:
„Trivalea făcea, pentru noi elevii de atunci, cam aceeași funcție pe care au îndeplinit-o pădurile… în istoria românilor: mai mult decât sursă lirică, loc de refugiu. Aici ne ascundeam ̶ fie în vremurile de bejanie ale lecțiilor neînvățate; fie de teama familiei, a pensionului sau a tutorilor, atunci când eram eliminați. De aceea Trivalea, ca și Bulevardul, ne-au rămas pentru totdeauna dragi. (…) Trivalea era, astfel, rima lirică a copilăriei noastre.” Scriitorul este, simultan, un povestitor și un memorialist care evocă nu numai repere citadine, precum parcul sau artera principală de circulație a orașului, ci și figurile remarcabile ale dascălilor cărora le-a păstrat o amintire deosebită.
Pădurea piteșteană e personificată, nu fără oarecare umor, sub înfățișarea unei femei îmbrăcată în rochii lungi, în stare să zâmbească și să-i șoptească trecătorului la ureche ceva dintr-o limbă tainică și știută totodată de el, în ritmul naturii: „Căci, toți, am rămas rudă cu Trivalea. De câte ori vin în Pitești, cel dintâi drum e pentru ea. Acum ca și în anii în care mai trăia fratele ei bun din oraș ̶ Bulevardul. (…) De cum ai trecut casa lui «Nenea Vasilică» Mândru (profesor de gimnastică în acei ani la liceul ”I.C. Brătianu” – n.n.) o simți alături. Cu rochiile ei lungi care foșnesc pe alei. Cu zâmbete de soare, care scapă printre crengi. O simți cum se pleacă spre tine, prin toți bătrânii copaci ai potecilor ei. Cum îți șoptește la ureche întrebări de demult, în aceeași limbă dintotdeauna familiară urechii tale dinăuntru.” Natura de la Trivalea, altarul în fața căruia naratorul își depune ofranda sufletului, nu se manifesta doar primitor față de trecători, cu căldură printre ” bătrânii copaci ai potecilor ei”; dimpotrivă, la un moment dat, odată cu încercarea de a stăvili înaintarea apei curgătoare care o traversează, agresivitatea stihială s-a dezlănțuit cu furie, ca pentru a arăta cât de mic rămâne omul față de puterea naturii. În acest tablou pastoral, autorul încearcă să facă, în aceeași notă sentimental-anecdotică, o invocație către fostul său coleg de clasă Nicolae Iordache (criticul literar Vladimir Streinu) odată cu rememorarea atmosferei de la «Grotă», un alt loc binecunoscut piteștenilor, un spațiu mai ferit în care (valoroșii) liceeni de altădată își îngăduiau un adevărat festin cultural, presărat cu lecturi din marii poeți, dar și cu propriile creații lirice: „ Și, din nou, Trivalea te îmbie să mergi mai departe. Iată urmele bazinului, în care profesorul Alexandru Dumitrescu, altădată și primar al orașului, vroise să oprească apa Trivalii, ca să dea podului de alături o oglindă și, nouă, un loc de patinaj. Pârâul s-a împotrivit însă: asemeni timpului, el a sfărâmat slabele zăgazuri omenești și a fugit, ca un îndrăgostit fericit, la cine știe ce întâlnire cu pădurea, de la care nu vroia să întârzie prea mult.
Uite și «Grota»: peștera lecturilor noastre de altădată. Neschimbată. Ca în noaptea în care am citit, aici, «Leii de piatră» ai lui Mircea Dem. Rădulescu. Vladimir Streinu, îți amintești? Parcă mai erau de față: Paximade și Rădulescu (știi, acela mic, coleg de clasă cu mine, care nu mai e printre noi. Iubea «simbolismul» ̶ pe atunci la modă ̶ și scrisese, între altele, o poemă care-ți plăcea ție mult: «Și felucele au stat»).” O asemenea scriere, precum cea lăsată de Al. Bădăuță se numără printre puținele descrieri ale orașului rămase de pe urma unor personalități care au învățat aici. În fruntea unei asemenea liste de nume se numără, la loc de cinste, confesiunile despre Pitești lăsate de un mare poet precum Ion Minulescu. Amintirile, impresiile foștilor liceeni sunt oricând un bun prilej pentru a descoperi ceva din parfumul vieții de odinioară a urbei. Atâta doar că sunt fie puține, fie, uneori, mai greu de descoperit. Precum în cazul de față.
P.S. Să recunoaștem resemnați că, după felul cum a fost reamenajată și ”stilizată” în ultimii ani zona Grotei de la Trivalea, atmosfera acesteia nu mai are aproape nimic din farmecul și aerul romantic al ilustratelor de odinioară, ci aduce tot mai mult, pe zi ce trece, cu forfota unui agitat loc de distracții, plasat într-un profitabil vad comercial. Din nefericire!
Felicitari!