Hristo

Pe Hristo l-am cunoscut întâmplător, deşi sunt tot mai convins că orice întâmplare este un dat, nu un rod al hazardului, pur şi simplu. Cred că el a apărut ca să mă bucure pe mine într-un moment când motivele de bucurie ţâşniseră stol din calea mea, iar el a venit să le prindă în plasa omeniei pentru a mi le restitui dezinvolt, cu un firesc de parcă ar fi de datoria lui să caute şi să găsească motivele de bucurie ale altora, zburătăcite şi neînduplecate, şi să le convingă că trebuie să se întoarcă în cuibul lor, docile şi ascultătoare.

Maşina cu care treceam prin Bulgaria spre Grecia, înainte cu puţin de a atinge spaţiul elen, a început să dea semne de neascultare, m-a făcut să înţeleg, în felul ei, că trebuie să-mi întrerup călătoria neapărat. Acum îmi dau seama că a făcut-o numai şi numai să întâlnesc încă un om bun, chiar în emulaţia neasemuită a Sărbătorilor Pascale. Un om pe care, evident, să-l cheme Hristo. Şi care să facă dintr-o noapte a tristeţii o noapte a bucuriei şi tihnei, o noapte a îmbogăţirii cu gândul înalt că sunt oameni mai buni ca noi peste tot. Hristo mi-a reparat maşina pe parcursul câtorva ore aducând, dinspre înserare, către întunericul suspiciunii şi al neîncrederii, luminiţa vindecării mele de necredinţă şi suspiciune.

Atunci, înspre miezul nopţii, m-am despărţit de Hristo înveşmântat în aura celestă a bucuriei de a ne fi întâlnit. Nu ştiu cum îl mai cheamă şi nu ştiu dacă ne vom mai vedea. Mi-a lăsat numărul lui de telefon şi a subliniat că nu am nicio obligaţie faţă de el. Doar dacă trec pe lângă Petrici, oraşul în care locuieşte, să-l sun. Sunt invitatul lui permanent la o cafea, înnobilată cu un curcubeu de zâmbete luminoase.

Hristos a Înviat!