Grigore Constantinescu, un simbol al culturii argeşene

Profesorul de înaltă ţinută, intelectualul, simbol al culturii argeşene, cu o educaţie aleasă (primită sus, în dealul Poenăreilor (1), în casa preotului martir Ioan Constantinescu), neobositul prozator, eseist, publicist, OMUL de o ţinută morală ireproşabilă ne-a părăsit silenţios. Grigore Constantinescu a plecat discret dintre noi, fără să-şi deranjeze prietenii şi cunoscuţii, cum i-a fost vrerea exprimată prin ultimele sale vorbe.

Ploua trist în acea zi de sfârşit de noiembrie. Dumnezeu deschisese robinetele lacrimilor cerului şi ale durerii, ce s-au prăvălit peste familie, peste Argeşul cernit, peste prieteni, peste satul Poenărei, leagănul mult îndrăgit al lui Gore. Plângeau Pietrele Doamnei, plângea Râul Domniţei Clara, plângea sângele înfierbântat de durere al celor peste douăzeci de suflete nobile, ce înconjurau sicriul ce devenise ultimul adăpost al Marelui Dispărut din Poenărei. A văzut zorile vieţii pe meleagurile pitoreşti ale satului-erou Poenărei, a fost binecuvântat de Dumnezeu şi botezat în cristelniţa gingaşei bisericuţe unde l-a slujit pe Atotputernicul tatăl său, preotul Ioan Constantinescu, OMUL PATRIOT împuşcat de comunişti fiindcă şi-a iubit ţara. De aici, din această bisericuţă, l-au arestat pe preotul Constantinescu fiarele securiste (2),după ce el le-a cerut să-l mai lase câteva minute pentru a se ruga, ieşind apoi din lăcaşul sfânt cu părul alb ca neaua.

L-am văzut pentru ultima oară pe Gore, am mângâiat trist sicriul, am aprins luminiţa despărţirii, am plâns şi am simţit în suflet durerea despărţirii de un prieten drag, un om care, cu peste cincizeci şi opt de ani în urmă, m-a pregătit pentru viaţă, care mi-a fost prieten, frate şi părinte, cu care am împărţit, cândva, bucăţica de mămăligă friptă pe plită şi cu care am vorbit la telefon cu puţin înainte de a-şi da obştescul sfârşit.

Era frig, nespus de frig, chiar ger acolo, în bisericuţa tatălui său. Gore a fost chemat la Dumnezeu, precis că în Casa Raiului, locul oamenilor buni, drepţi, cinstiţi, demni şi înţelepţi. Ar fi vrut să meargă la Alba Iulia, în acest an al Centenarului Unirii, dar n-a mai avut timp, s-a unit cu pământul locurilor natale, pe care le-a iubit ca pe ochii din cap, s-a unit cu cei care au fost şi nu mai sunt, cu marea familie a naturii, cu pământul sfânt al Râpei cu Brazi, simbol al luptei pentru libertate şi democraţie.

În acea zi de 28 noiembrie, cum am mai spus, ploua mărunt, parcă lăcrima cerul, era „o ploaie de zeghe” (3), cum îi plăcea lui Gore să spună, folosind acest regionalism de pe la noi, din Muscel, din raiul Poenăreilor, care la intrare are crucea aceea frumos sculptată, ce veghează la liniştea şi curăţenia sufletească a locuitorilor. Ploua tare! Tare rău ţi-a părut, Gore! Cred că ai repetat mereu cuvintele Eminescului, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” (4). Dar iată, ai coborât la ultima staţie, staţia finală, unde toţi vom coborî.

În ultima noastră convorbire, Gore mi-a destăinuit, cu lacrimi în ochi, cu tristeţe în glas, marea sa supărare: „Uite ce-au făcut, mi-au desfiinţat Muzeul eroilor anticomunişti, Nelule, munca mea, dăruirea mea…” Şi câte alte muzee comunale a înfiinţat, câte monografii a scris, câţi oameni a ajutat! Mă întreb, oare, dintre ei, câţi l-au condus pe ultimul drum pe marele intelectual Grigore Constantinescu, Omul care a ars pentru toţi, pentru sat, pentru judeţ, pentru neamul său românesc, în numele căruia s-a jertfit tatăl lui, preotul Ioan.

Am citit nu demult ultima lui scriere, o micromonografie a lui Vasile Militaru. Ce condei, ce viziune, ce talent, ce metafore de fin intelectual! La căpătâiul lui Gore m-am întâlnit cu bunul nostru prieten, profesorul Doru Mavrodin. N-am mai văzut pe nimeni altcineva, dar poate mă înşel, majoritatea consăteni, în frunte cu neobositul primar Virgil Baciu, al cărui discurs m-a impresionat. Mă întreb, unde au fost cei care îl adulau pe Gore, îl apreciau în timpul vieţii, cei pentru care a făcut atâtea lucruri bune, cei de la muzeele din judeţ, Goleşti, Judeţean, de la cele municipale, chiar cei de la forurile conducerii judeţului nostru. Mă aşteptam să văd lumânări la căpătâiul profesorului Grigore Constantinescu din partea municipiilor Curtea de Argeş şi Câmpulung, despre care el a scris monografii cu privire la siturile arheologice medievale moderne, sau din partea primăriilor din comunele cărora s-a străduit să le prezinte viaţa culturală, sau din partea multor altora, chiar a conducerii Prefecturii şi Consiliului Judeţean Argeş. Nu au avut timp. Păcat! Mare păcat! Şi nu pot să nu mă întreb câţi ar fi venit dacă era vorba de vreun fotbalist sau cântăreţ, pentru a-i conduce pe ultimul drum… Profesorul Grigore Constantinescu a cântat în marea Orchestră a Culturii şi a jucat într-o echipă foarte selectă, pe stadioanele spiritualităţii româneşti, ale scrisului românesc. Aşa ne cinstim eroii de pe tărâmul culturii?

Ploua mărunt, ploaie mocănească, pământul noroios i-a acoperit sicriul, în groapa veşnică din Cimitirul Poenăreilor, SATUL EROU, pe care Gore l-a iubit atât de mult. Doar câţiva stăteau alături de familia îndurerată. Am plecat cu gustul sărat al lacrimilor despărţirii de un bun prieten, dar şi cu cel amar al mâhnirii în faţa nepăsării acelora cu care a lucrat, pe care i-a învăţat, le-a împărtăşit din experienţa sa.

Grigore Constantinescu va rămâne în inimile celor ce l-au cunoscut, iubit şi apreciat ca un simbol al OMENIEI, al înţelepciunii, al iubirii de ţară şi al intelectualităţii. Îndemnul meu este: iubiţi, nu numai în viaţă, ci şi în moarte! Din păcate, mulţi iubesc în viaţă doar interesul, iar în moarte uită pe cei ce-au răspândit raze de lumină!

Voi încheia cu câteva versuri:

„Repede trec anii şi se duc

Precum în toamnă frunzele de nuc.

Doar sufletul parcă înnoadă fir cu fir,

Lacrimi căzute din florile de trandafir.”(5)

Dumnezeu să te odihnească în pace, prietene!

Prof. Ion C. HIRU

1. Poenărei este un sat ce face parte din comuna Corbi, judeţul Argeş.

2. Departamentul Securităţii Statului (denumire uzuală: Securitatea) a fost serviciului de informaţii din România în perioada comunistă. S-a aflat în cea mai mare parte a existenţei sale în subordinea administrativă a Ministerului Afacerilor Interne. În calitate de instrument al Partidului Comunist Român, ale cărui directive le ducea la împlinire, Securitatea a jucat un rol principal în menţinerea unui climat al terorii, făcându-se vinovată de nenumărate crime şi încălcări ale drepturilor omului. Până la mijlocul anilor 1960, Securitatea a contribuit la sovietizarea României, iar apoi la menţinerea regimului comunist la putere. În aceste scopuri a fost dezvoltat un sistem formidabil de supraveghere şi represiune. Din instrumentariul Securităţii au făcut parte, în special în perioada stalinistă, arestările în miezul nopţii, bătaia, tortura şi violul fetelor şi femeilor deţinute. După 1989, soarta arhivelor Securităţii a stârnit puternice controverse, în prezent cea mai mare parte a dosarelor şi documentelor putând fi consultate şi studiate în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. (Wikipedia).

3. ZÉGHE, zeghi, s.f. 1. Haină ţărănească lungă, împodobită uneori cu găitane negre, care se poartă în ţinuturile muntoase. ♦ Haină făcută din piele de oaie cu care se îmbracă ciobanii; şubă. 2. Postav gros din care se fac unele haine ţărăneşti; dimie. [Var.: zéche s. f.] – Et. Nec. (DEX 2009).

4. Mihai Eminescu, Odă (în metru antic).

5 Autor: Dorin Dumitriu.