Un piteştean la New York. Ce e, de fapt, „Visul american”?
Anul acesta, concediul l-am petrecut în Statele Unite ale Americii, ţară în care am revenit după trei ani. Nu mă aşteptam, însă, să plec dintr-o Românie dezbinată şi furioasă şi să dau peste o Americă la fel de divizată şi de polarizată. Aşa cum la noi s-au şters prietenii cu buretele doar din cauza opiniilor politice diferite, aşa şi în SUA s-au dus pe Apa Sâmbetei amiciţii doar pentru că unii ţin cu Donald Trump, iar alţii (foarte mulţi) nu îl agreează pe preşedintele care i-a succedat liniştitului Obama. Scandalul e şi acolo la ordinea zilei, iar discuţiile despre corupţia la nivel înalt sunt în toi ca la noi. Mă gândeam că scandalul e specific doar politicii dâmboviţene, dar se pare că noi nu am făcut, de fapt, decât să ne molipsim de la moravurile altora…
Visul american
O să vorbesc puţin despre minunile din „Oraşul care nu doarme niciodată” (nici eu nu am prea dormit, căci se lucrează de zor şi noaptea!). Cum poţi descrie senzaţiile care te încearcă din noul World Trade Center cu perspectivă de 360 de grade din cea mai înaltă clădire din emisfera vestică? Cum poţi ignora fiorul de pe şira spinării când ajungi la Statuia Libertăţii, simbolul unei noi vieţi pentru milioane de imigranţi, şi când vezi profilul unic al Manhattan-ului în depărtare? Oare cuvintele ar putea reda mirarea continuă a celor care caută cerul printre cei peste 4.000 de zgârie-nori ai New York-ului, dintre care primul construit în anul 1902 (Flat Iron, sau clădirea Omului Păianjen)? Sau respectul simţit odată ajuns pe Wall Street, unde se fac jocuri economice mondiale şi unde George Washington a fost „uns” primul preşedinte al SUA? Pot oare vorbele să înlocuiască imaginea luxului exorbitant etalat de magazinele de pe Fifth Avenue, forfota din China Town, relaxarea totală din Central Park, mişcarea ca de ceas elveţian a metroului, murmurul continuu al elicopterelor care survolează cea mai aglomerată metropolă americană, uluirea în faţa tunelelor subacvatice care îi scot pe locuitorii Manhattan-ului în zonele limitrofe, perplexitatea în faţa lumii în miniatură de la Gulliver’s Gate, senzaţia de fluviu uman din luminoasa Times Square ori liniştea redată de cartierele cochete din Brooklyn? Evident, te simţi şi eşti într-o altă lume care, atenţie!, nu e specifică altor zone ale Americii! O să vorbesc, în schimb, despre lucrurile care se văd sau sunt scoase în evidenţă mai puţin…
Trai
Am petrecut câteva săptămâni în New York (mai mult în Manhattan), Long Island şi Atlantic City. Deşi cifrele oficiale vorbesc despre o rată scăzută a şomajului şi despre creştere economică, probleme sunt destule. Dacă nu faci parte dintr-o clasă a bogaţilor sau a angajaţilor cu venituri mari (medici, avocaţi, finanţişti, ingineri pe domenii cheie, IT-işti), viaţa e grea. Şi, de asemenea, criza forţei de muncă îşi spune deja cuvântul din cauza politicilor anti-imigraţioniste ale lui Trump. Totuşi, salariile oferite angajaţilor de rând fac tot mai dificilă plata la timp a cheltuielor curente care sunt legate în special de chirie (puţini îşi permit o proprietate!) şi asigurări de sănătate şi sociale. McDonald’s, de exemplu, făcea angajări. La un local de pe Broadway, salariul oferit era de 13,5 dolari pe oră, adică aproximativ 2.100 dolari pe lună. Or, chiriile în zonă pleacă de la 1.500 dolari pe lună (în New Jersey sau Bronx) şi ajung la circa 3.500 – 5.000 dolari pe lună în Manhattan. O pâine în stil european (adică fără îndulcitorii care i-au făcut obezi pe mulţi americani) costă circa 3 dolari, la fel ca şi ziarul „New York Times”. Un hot-dog de la colţ de stradă (tonete se găsesc cu duiumul) costă de la 1,5 dolari (în Uptown) până la 4 dolari (Midtown şi districtul Financiar). Iar cine are copii are de ales: ori stă cu ei acasă să îi crească, ori îi duce la creşă după numai două luni, dar plăteşte (fără mâncare) 3.500 dolari pe lună! Câinii, aşadar, nu sunt neapărat cu covrigi în coadă. Oricum, nu pentru toţi!
Stradă
Nu exagerez când spun că am bătut în lung şi în lat, la pas, Manhattan-ul. Am văzut îndeaproape, aşadar, imagini… familiare: cerşetori la multe colţuri de stradă, unii făcând… cu schimbul, semn că nu doar la Piteşti sunt reţele de carne vie; lucrări în carosabil peste tot, la orice oră din zi şi din noapte, şi zone în care în loc de carosabil se montează plăci grele de metal prinse cu şuruburi; schele pe care se lucrează permanent la îngrijirea faţadelor şi pe care destui Dorei doar se plimbă; oameni respectabili care ies de la serviciu şi ajung direct în pub-uri, unii dintre ei fiind apoi preluaţi de ambulanţe din cauza consumului exagerat de alcool; ambuteiaje nesfârşite în trafic; lumea adâncită în covorbiri virtuale, nedezlipită de telefoanele mobile; vânzători de „ciubucuri” la tot pasul; magazine cu produse second-hand, dar şi spaţii care îşi caută noi chiriaşi; proteste muzicale anti-Trump în metrou. Dar am văzut şi ceea ce la noi nu ştiu când vom vedea: infrastructură rutieră uluitoare (deşi cu taxe mari de acces), îngrijire permanentă a clădirilor, spaţii verzi încântătoare, acces facil pentru persoanele cu handicap, grijă şi respect reale pentru istorie şi monumente etc. Trebuie spus, desigur, că resursele de care dispune SUA, mai ales din postura de mare putere economică şi jandarm global, care e foarte interesat de rezervele naturale ale unor state de pe Glob, permit o astfel de dezvoltare…
Români
În Manhatten, pe strada 89, aproape de Central Park, am găsit şi cea mai veche biserică ortodoxă din New York. Este găzduită de o clădire situată la numărul 50, zona West Side, iar paroh este părintele Cozma din Alba Iulia, stabilit aici de 13 ani. Ne-a spus că cei mai mulţi enoriaşi ai săi sunt din Constanţa, Bucureşti şi Piteşti (adică de pe traseul autostrăzii pe care o vrem continuată peste munţi, la Sibiu!), dar că numărul celor care vin la slujbă este de doar circa 60, duminica. Tinerii nu prea ajung la biserica al cărei hram este Sfântul Dumitru. De asemenea, în vreme ce în oraş găseşti lăcaşuri de cult diverse – de la cele evreieşti la cele metodiste, catolice sau de altă credinţă – românii nu au fost în stare să strângă rândurile pentru a duce un plan vechi la îndeplinire: construcţia unei biserici româneşti în New York; şi uite aşa se continuă cu tradiţia bisericii improvizate la unul dintre etajele clădirii de pe strada 89, o dovadă în plus a lipsei de coeziune care a devenit proverbială pentru comunităţile româneşti din Diaspora.
Trump e de vină…
La aproximativ două ore şi jumătate distanţă de New York, pe autostrăzi care te uluiesc prin complexitate, se află Atlantic City, versiunea de pe coasta de Est a SUA a celebrului Las Vegas. Oraşul este total diferit de metropola new-yorkeză. Turismul este principala sursă de venit, iar hotelurile de pe plaja Atlanticului şi mai ales cazinourile ţin zona în viaţă. Oraşul pare însă obosit, iar multe parcări sunt acum goale, semn că afacerile nu mai merg ca pe vremuri. Cineva ne spune că… Trump ar fi de vină: a investit aici în nişte cazinouri care nu au mers, iar după ce a dat faliment magnatul a dat mulţi oameni afară şi a ruinat economia locală. Povestea îmi sună cunoscută, căci şi la noi în ţară sunt fel de fel de zvonuri legate de implicarea unor personaje în afaceri mai mult sau mai puţin dubioase. Mai mult, în unele magazine pot fi găsite „suveniruri” cu imaginea lui Trump însoţită de mesajul „2016, anul în care ne-am ars”, cu referire la anul alegerii acestuia în funcţia de preşedinte al SUA. Semn că nu prea e bine să agit spiritele şi să aduc în discuţie vreun subiect legat de controversatul lider de la Casa Albă…
Lumea e mică…
Am fost plăcut surprins să aud americani vorbindu-mi frumos de Gheorghe Hagi, de exemplu; sau să dau peste tineri americani care când au auzit că suntem din România au făcut imediat legătura cu festivalurile de muzică party din Cluj, Bucureşti sau de la malul Mării Negre; să întâlnesc în Frankfurt un german care a trăit ani buni în România şi vorbea frumos despre Piteşti şi Dacia.
Pe drumul de întoarcere de la Bucureşti la Piteşti, pe autostradă (mă lua râsul-plânsul când mă gândeam la cele şase până la opt benzi pe sens din unele zone americane!), subconştientul meu căuta în bezna care însoţea drumul clădirile înalte cu care se obişnuiseră ochii mei vreme de trei săptămâni. De abia când, din spate, şoferii grăbiţi să bată radarele mi-au făcut scântei în priviri cu flash-urile lor mi-am revenit şi mi-am spus: „Bine ai revenit în România! Până la urmă, nicăieri nu e mai bine ca acasă!”. Oare?
Un articol foarte frumos scris, si o perspectiva care deschide ochi. Nu stiu unde este mai bine, insa cu siguranta stiu ca daca vrei sa gasesti pozitivul in Romania, o poti face. E greu si mizerie si coruptie si nu pot sa spun lucrurile astea fara sa mentionez ca peste tot este asa. In unele locuri mai mult, in altele mai putin… la noi? Las pe fiecare sa spuna pentru el. Vreau sa inchei pe o nota pozitiva, asa ca va las aici un site de unde ma inspir eu pentru destinatii si locuri de vizitat din Romania. Aruncati un ochi si veti vedea cate locuri fabuloase are mica noastra tara de oferit 🙂 https://www.romanian-journeys.com/