Un albastru infinit pierdut în zare

O neprevăzută ocazie ne-a purtat în acest aprilie spre una dintre cele mai strălucite destinaţii turistice – Riviera Franceză. Cu peste un secol în urmă, scriitorul francez Stephen Liegeard, în cartea sa publicată în 1877, a numit acest încântător areal Cote d’Azur – Coasta de Azur, sedus de albastrul azuriu al Mediteranei. Din orice parte a Rivierei priveşti marea, infinitul albastru se pierde departe în zare. În timp, pe Riviera, aflată la o altitudine de 10 m deasupra mării, s-au clădit oraşe devenite care mai de care, mai celebre, nu numai în ţară – Nisa, Monte Carlo, Cannes, Saint Tropez, Antibes, ca să amintim doar câteva din inegalabila constelaţie urbană marină.

Planul Marshall şi determinarea în muncă a poporului francez au dat un nou şi puternic impuls dezvoltării regiunii Provenţa – Alpi – Coasta de Azur, la fel ca întregii ţări. (În paranteză fiind spus, acelaşi sprijin aşteaptă România de la Uniunea Europeană, numai că este necesar ca banii ce pot fi obţinuţi să fie folosiţi corect, cu muncă cinstită).

De departe, cel mai mare dintre toate oraşele Rivierei este Nisa (Nice, în limba lui Balzac). Aflată într-un peisaj colinar, Nisa se întinde pe o suprafaţă de 71,92 km pătraţi şi are o populaţie în jur de 350.000 locuitori, fiind al cincilea oraş ca mărime al Franţei. Capitală a Coastei de Azur, Nisa are o climă mediteraneană, cu o medie a temperaturii, vara, de 22 grade Celsius, cu plaje publice sau private ce se întind pe 7 km, acoperite de pietriş, pe care patronează confortabile şezlonguri albastre. Cum îi stă bine unei adevărate metropole, Nisa oferă nu numai mulţime de facilităţi turistice, dar este şi un puternic centru cultural-educativ, cu universităţi, muzee, săli expoziţionale, teatre, cinematografe, numeroase alte instituţii de divertisment, renumite şcoli şi licee de tradiţie. La Nisa îşi continua, începând din toamna anului 1928, studiile liceale cel ce avea să devină un remarcabil diplomat român, european şi african, Neagu Djuvara, coleg de clasă cu doi fii ai regelui Cambodgiei, unul devenit prim-ministru (omorât de Pol Pot, şi acesta şcolit în Franţa, dar devenit călău a două milioane din cele şase milioane de conaţionali), cu Zaher Khan, viitor rege al Afganistanului, cu nepotul ultimului sultan osmalâu. De altfel, din vechi timpuri, prezenţa românească este semnalată aici şi de alte personalităţi române, între care generalul Gheorghe Băgulescu, care a primit titlul de „Cetăţean de onoare al oraşului Nisa” pentru că a donat colecţia sa de artă orientală, de aproape 700 de piese, Muzeului „Carnoles des Beaux-Arts”. Şi tot în oraşul de la ţărmul Mării Mediterane îşi doarme somnul de veci astronomul român Nicolae Donici.

Nu vom încheia sumarele noastre însemnări despre Nisa fără a aminti de marele aeroport, al treilea ca mărime din ţară după cele două din Paris. Pe pistele acestuia operează în jur de 40 companii de linii la terminalul 1 şi alte 13 la terminalul 2, oferind zboruri low cost – ca şi cel cu care am venit noi în două ore şi jumătate de la Bucureşti – şi business class în întreaga Europă, Canada, Africa şi Orientul Apropiat.

Cum, de asemenea, simţim că suntem datori să amintim de cumplita tragedie care a îndoliat Franţa în 14 iulie 2016, când ţara îşi aniversa ziua naţională. În seara acelei zile, cetăţeanul francez cu origini tunisiene Mohammed Bouhlel a spulberat cu un camion frigorific de 19 tone mulţimea fericită de pe Promenada des Aglais, din Nisa. Cel puţin 85 de oameni, inclusiv copii, au fost ucişi şi peste 300 răniţi. Atentatorul a fost împuşcat mortal de poliţie, dar poporul francez plătea tribut de sânge pentru spiritul său tolerant multicultural.

Pe Rivieră, alături de Nisa, îşi definesc personalitatea şi strălucesc, poate chiar mai mult decât aceasta, şi alte răsfăţate citadele ale turismului, divertismentului, eleganţei, luxului, ale unor festivaluri şi carnavaluri internaţionale de film, circ, jazz, ale întrecerilor automobilistice (Formula 1), unde se câştigă (şi se pierd) mulţi, mulţi bani.

Monaco, principatul oraş-stat, poate fi aşezat în capul listei. Deşi are o suprafaţă de numai 2,02 km pătraţi, numără peste 37.000 locuitori, dintre care 30 la sută sunt milionari. Cu cazinouri, stabilimente de jocuri de noroc, servicii, industrii mici nepoluante, aducătoare de valoare adăugată mare, importantul centru bancar este un adevărat paradis fiscal. Micuţul stat nu impune niciun impozit pe venit, iar cel pe profit este redus, de unde atracţia pentru întreprinzătorii bogaţi ai lumii să îşi aducă banii aici. Vor fi şi români? Posibil. Stilul, eleganţa, luxul, cele trei simboluri ale Coastei de Azur, sunt la ele acasă mai mult decât oriunde. Opulenţa devine vizibilă cu ochiul liber după ce se parcurg kilometri de tuneluri, unul mai luminat decât altul şi se ajunge în centrul Monaco la celebrul cazinou Monte Carlo. Am găsit la parterul cazinoului pliante cu programe artistice oferite de trupe de rezonanţă spre relaxarea elitei consumatoare. Când se apropie înserarea, vizitatori fără multe conturi pornesc spre casele lor, făcându-şi socoteala dacă le-a mai rămas ceva mărunţiş pentru taxa de autostradă; atâtea bariere inerte nu se ridică până ce nu-şi primesc partea.

Cu o istorie îndelungată (Casa Grimaldi conduce principatul încă de la 1297), Monaco răspunde provocărilor epocii moderne. Cum nu mai are unde să se extindă pe uscat, cu tehnologii sofisticate este forţată marea să cedeze din largul său pentru a se crea noi terenuri construibile.

Se poate remarca faptul că mai toate oraşele Rivierei ocupă suprafeţe reduse, dar au o mare densitate a populaţiei locale, la care se adaugă cohortele de turişti. Monaco, Monte Carlo, Cannes, Antibes (cu cel mai mare port din zonă pentru yahturi, gazda Muzeului Picasso), Cagnes-sur- Mer, Villefranche-sur-Mer, Beaulien-sur-Mer, Cap d’Ail, minunata zonă a esplanadei din Nisa concentrează sute de mii de automobile. Străzile, unele întortocheate, şi autostrăzile care le leagă, cu multe benzi pe un sens şi cu îmbrăcăminte asfaltică impecabilă (nici urmă de gropi), asigură o fluenţă a circulaţiei automobilelor fără dificultate, relaxantă. Şoferii sunt cooperanţi, plini de solicitudine cu pietonii, în faţa cărora opresc, fie că aceştia trec sau nu pe „zebră”, rareori auzi claxoane, vorbe de inşi ce nu îşi stăpânesc nervii. Mai trebuie luată în seamă preocuparea, putem să îi spunem obsesivă, pentru apărarea şi conservarea mediului ambiant. Vegetaţia specific mediteraneană – palmieri, cactuşi, leandri, măslini, mandarini, arbori falnici din familia coniferelor, de mărimea stejarilor noştri – înveşmântează toate oraşele Rivierei. Costurile pentru întreţinerea verdelui natural nu sunt de neglijat. Pentru toaleta de primăvară a unui măslin din curtea lui – de exemplu – a cărui vârstă se pierde în ani, proprietarul a plătit, atenţie!, 400 euro, preţ în care a intrat şi transportul resturilor rezultate din tăiere.

Imaginând un pod peste ani, românii din generaţiile veacului trecut care au fost pe Riviera au merituoşi urmaşi în ospitalierul spaţiu. În mai toate oraşele franceze de la Mediterana s-au adunat comunităţi mai mari sau mai mici de cei veniţi de la Dunăre şi Carpaţi. Foarte mulţi tineri informaticieni de top, medici, dar şi iscusiţi meseriaţi semnează în ştatele unor puternice companii multinaţionale, ca de pildă „Amadeus”, cu obiect de IT şi ramificaţii pe toate continentele, în prestigioase centre medicale, pe şantiere, în porturi. Şcoliţi la universităţi din Grenoble şi Lyon sau la Bucureşti, ardeleni, moldoveni, olteni, bucureşteni şi nu în ultimul rând argeşeni sunt „piese” de rezistenţă în economia Rivierei, Franţa devenindu-le a doua patrie. Nu poate fi trecut însă neobservat faptul că ţara de origine le este încă la inimă, aşa cum spune cântecul „Tot ce este românesc nu piere”. Ne îndreptăţeşte afirmaţia şi desenul cu valoare de simbol al tinerei inginere IT, din Piteşti, Marina Mitan, care, cu autentic talent, a pus în culoare pe unul dintre pereţii apartamentului său din Antibes un viguros copac din care zboară stoluri de păsărele, dar ale cărui rădăcini trec prin harta României.