Piteştiul ca un muzeu imaginar

Există în lume unele aşezări în care, dintre toate figurile pe care le-a zămislit imaginarul, cele ale binefăcătorilor săi au rămas întipărite cel mai adânc în memoria comună. Lăsând în urma lor nepreţuite acte de caritate, donaţii sau ctitorii, oamenii de seamă ai unui loc au contribuit, adesea, hotărâtor la ridicarea prestigiului acestuia, prin faptele lor şi prin devoţiunea faţă de comunitatea orăşenească. Impresiile pe care ţi le faci citind despre viaţa lor le-ai putea la fel de bine încerca şi dintr-o altă ipostază, aceea de vizitator al unui muzeu imaginar, în care să descoperi, prin ei, emoţia recuperării şi regăsirii unei umanităţi vii. O asemenea străduinţă, de a sfida memoria şi timpul, traversând istoria unei aşezări precum cea a Piteştilor ne-ar putea da fericitul prilej de a călători prin ambianţa secolelor. Alături de menirea de a face cunoscute faptele şi etapele esenţiale ale devenirii în timp ale unei lumi, expoziţia la care ne gândim ar oglindi, în lumina imaginarului şi strălucirea acestor personalităţi, al căror destin s-a legat strâns de trecutul localităţii. Aidoma efigiilor dintr-un muzeu al figurilor de ceară, itinerariul închipuit printre „exponatele” unei asemenea galerii descoperă, cronologic, chipuri faimoase ale istoriei vechi, alături de personalităţi ale timpurilor moderne, surprinse în voga lor monden-politică. Şi, cum într-un muzeu nu-şi pot găsi locul, de obicei, decât cele mai cunoscute celebrităţi, tot despre o alegere a unor nume este vorba şi aici, dincolo de afinităţi şi simpatii. Nobila galerie ar putea fi inaugurată, aşadar, de „portretele” unor ctitori de biserici şi de şcoli care au fiinţat pe lângă ele, precum marele logofăt Ioan Norocea, sfetnic apropiat al lui Mihai Viteazul, sau cu vestiţii negustori Martin Buliga şi Ene Cupeţul, cu Ianache Vistierul ori căminarul Ioan Mavrodolu. Aici au întemeiat aşezăminte şi mari feţe bisericeşti, precum mitropolitul Varlaam (Schitul Trivalea), sau domnitori, precum Neagoe Basarab, cu ale sale noi curţi de la Piteşti, ori Constantin Şerban şi soţia sa, doamna Bălaşa (biserica domnească „Sfântu Gheorghe”). Tot despre propăşirea prin cultură şi pentru învăţătură, în limba românească, aduce aminte şi şcoala de la Goleşti a boierului cărturar şi patriot Radu Golescu. Ar putea fi reperate în acest tablou, la fel de bine, şi unele figuri feminine precum proprietarele Maria Teiuleanu ori Sevastiţa Vasilescu care, prin donaţiile făcute, au dus la edificarea de lăcaşuri sau edificii piteştene, întruchipând şi ele una din calităţile omeneşti cele mai de seamă, şi anume virtutea filantropiei.

Fie că sunt consemnate în scrieri sau relatări de demult, care au supravieţuit trecerii timpului, fie că au făcut parte din elita urbană afirmată de-a lungul ultimelor două veacuri de modernitate, toate numele acestea continuă să fascineze gândirea şi imaginaţia, în timp ce virtuţile sau atitudinile pe care le-au întruchipat le vor păstra un loc perpetuu în amintirea colectivă. Am putea avea revelaţia acestei suite de figuri, care au pus umărul dezinteresat la propăşirea orăşenească, închipuindu-ne că ne plimbăm, solemn, în jurul unei rotonde dedicată memoriei unor asemenea „grands hommes”.     

Împreună, toate aceste figuri se reînsufleţesc în imaginarul colectiv, dau suflu şi chip personalităţii oraşului, ilustrând nu atât o epocă culturală, cât mai ales o faţă a trecutului medieval sau a celui apropiat de zilele noastre. Amintirea personalităţilor ne îndreaptă către ideea că, până să se adape din gloria unor eroi(1) sau a unor mari genii, imaginarul piteştean a întreţinut, în primul rând, câteva figuri cărora Istoria le-a păstrat o distincţie aparte.

Dar, în afară de acest centrum al vieţii orăşeneşti, care oglindeşte o elită, muzeul imaginar poate urmări să ilustreze şi un alt fel de „reprezentare”, reconstituită din multele figuri anonime ale celor care au întruchipat cel mai bine suflul localităţii. N-a fost oare Piteştiul, dintotdeauna, orăşelul sau urbea renumită prin pieţele, târgurile, tranzacţiile şi viaţa sa prosperă? Care tagmă poate ilustra, atunci, mai potrivit figura arhetipală a localnicului răsărit şi clădit prin spiritul Comerţului dacă nu clasa negustorilor şi a meseriaşilor, adică târgoveţul şi orăşeanul tipic piteştean, a Marelui burghez anonim? Ca şi alte târguri medievale, aşezarea de la intersecţia drumurilor importante s-a născut dintr-o necesitate de comoditate, de schimb, de circulaţie a oamenilor, a lucrurilor, a câştigurilor acestui gen de bresle. De aceea, punând în discuţie economia negustorească din Evul Mediu şi până în vremuri moderne sau chiar contemporane, înţelegem că dimensiunea socială a imaginarului urban irumpe şi din ea. Prestigiul ei reliefează ideea de continuitate, de legătură adâncă şi trainică între oraşul medieval şi localitatea zilelor noastre(2).  

Graţie imaginarului, galeria de figuri închipuită în acest tur de orizont păstrează vie, în felul său, o parte din memoria locului, o varietate a sa. În România nu există muzee ale figurilor de ceară, dar se pot inventa muzee imaginare care să le ţină locul!

1 Unui oraş al negustorilor i se iartă, îndeobşte, dacă nu face sau n-a făcut niciodată istorie, într-un fel direct şi precis. El poate să hrănească oşti, să înzestreze armate, să fie teatru de operaţiuni militare, să ascundă eroii fugari, să imite Revoluţia din capitală, dar rostul său este să meargă la pas cu Istoria, să i se conformeze, numai în sensul ei…

2 Odată cu epoca postcomunistă, economia dă semne de schimbare, iar oraşul redevine unul comercial. Înţelegem atunci din ce fond sufletesc, nebănuit nici de el însuşi, îşi extrage locul energia prefacerii sale… Ideea revenirii la vechea matcă negustorească n-a dispărut din subconştientul colectiv.