O viaţă lăsată într-un teanc de cărţi
Anii trec şi o istorie reală a timpurilor socialiste se pierde pentru că adevărul se estompează, se distorsionează în nenumărate variante subiective şi romanţate, se uită, se-ngroapă din păcate odată cu cei care l-au trăit. În cei 20 de ani estimaţi de Silviu Brucan pentru a ne construi o societate normală (insuficienţi, pentru că timpul se dilată, vorba lui Proust), haosul valoric a fost lucrul cel mai dureros care ni s-a putut întâmpla, iar efectele lui sunt încă prezente. Pentru mai mulţi piteşteni cred că există regretul că oraşul acesta nu şi-a gestionat inspirat energia scriitoricească de atunci, că a nu a reuşit să atingă, iată, nici în timp, performanţele literare/culturale ale unor oraşe mai mici (Târgovişte), că nu a existat un suport teoretic care să propulseze scriitori talentaţi, o grupare activă/un fenomen de tradiţie literară/ un eveniment de anvergură naţională.
Au fost doar încercări individuale mai mult sau mai puţin reuşite, mai mult sau mai puţin curajoase, mai mult sau mai puţin morale, am avut scriitori pe cont propriu, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin vizibili. Vizibilitatea, construită mereu pe criterii nisipoase – stimulată de poziţia socială / de funcţiile de conducere, de apartenenţa la instituţiile de cultură (toate cu manageriat politic), de dirijarea unor reviste (toate finanţate din bugetul public), de disponibilitatea financiară (direct proporţională cu câştigurile fără efort).
Privesc o viaţă lăsată într-un teanc de cărţi semnate de Toma Biolan şi nu pot să nu mă gândesc la faptul că acest om a făcut parte din acea energie potenţială despre care vorbeam. Dacă are locul cuvenit în istoria acestui oraş, dacă îşi mai amintesc sau nu de el propriii colegi de profesie, de generaţie, dacă cineva mai oferă tinerilor şansa de a-l cunoaşte pe scriitor, prin publicaţii/lecturi, simple amintiri evocate poate la momentul potrivit şi în locul potrivit – rămâne o întrebare retorică! Avem o responsabilitate comună pentru istoria literară a oraşului nostru, care, chiar dacă am spus că este de provincie, are panteonul său spiritual.
Toma Biolan a fost un profesionist rămas independent/singular în vocaţia sa de scriitor matur, dincolo de câteva nume sonore care l-au sprijinit în anii debutului. A trăit între anii 1941-2004 şi a locuit în Piteşti din anul 1968. Era absolvent al Facultăţii de filologie din Universitatea Bucureşti, după un liceu terminat în Târgovişte. Biografia sa a fost legată de revista „Argeş” şi de Teatrul „Al. Davila”. Ca scriitor, Toma Biolan a debutat în colecţia „Biblioteca «Argeş»” (în 1970, cu Templul grec), iar în volum, ca poet, abia în 1979, cu Pasărea paradisului. Gheorghe Tomozei, Geo Dumitrescu, Laurenţiu Ulici, Alex Ştefănescu, Paul Everac, Petru Mihai Gorcea, Val Condurache, Mihail Diaconescu etc. l-au apreciat şi l-au încurajat în demersul său scriitoricesc. Un sceptic melancolic îl numea profesorul Al. Piru, critic şi istoric literar de a cărui probitate profesională şi intuiţie nu se îndoia nimeni, indiferent de ideologia politică. Dacă îl plasăm pe Toma Biolan în graficul evenimentelor importante care se petreceau în perioada sa de debut, putem spune că era prea devreme să fi fost invitat în 1978 la Colocviul Naţional de Poezie desfăşurat la Iaşi, unde Laurenţiu Ulice chemase poeţii pe care îi credea de perspectivă, şi prea târziu ca să fie asimilat, ca (fost) student bucureştean, în Cenaclul de Luni care lua fiinţă în anul 1977, cu doi ani înaintea primului său volum de versuri.
Toma Biolan avea deja 36 de ani, nişte ani de activitate în educaţie şi cultură, dar încă nu debutase în volum. Coordonatele spaţio-temporale nu i-au fost prin urmare favorabile. Ceea ce a urmat, istoric vorbind, nu mai putea influenţa decisiv cariera niciunui scriitor, decât în sensuri extreme: ori te înregimentai într-un fel sau altul, ori te retrăgeai în compania cărţilor tale şi a manuscriselor, încercând cu paşi prudenţi şi inteligenţi să-ţi faci un nume. Piteştiul nu fost nici măcar un oraş în care să fi existat optecişti autentici, mă refer la iniţiatorii mişcării de grup extinse mai târziu, suplimentată cu membri afiliaţi prin imitaţie. În anii 1980, doar în câteva oraşe din ţară scriitorii de forţă se adunau în grupuri de rezistenţă, discutau şi îşi împărtăşeau poezia scrisă curajos, fără teamă şi fără prejudecăţi, asumându-şi răspicat riscurile. Perioada nu a fost deloc una uşoară, dar a fost perioada în care s-a coagulat grupul postmoderniştilor şi în care s-a format spiritul de generaţie. Evoluţia lor a avut, se spune, şi bune, şi rele. Ar fi relevant să amintim, de exemplu, cum a descris Eugen Negrici începuturile postmodernismului şi decada a opta a secolului care a coagulat gruparea optzecistă formată aproape integral din absolvenţi ai filologiei bucureştene, susţinuţi de tinerii critici ai vremii: „Şi iată că, la începutul anilor ’80, într-o literatură ca a noastră, care număra abia câţiva balzacieni, un singur mare realist şi niciun veritabil proustian, unde formele baroce şi cele manieriste sunt greu de găsit, într-o literatură abia întemeiată şi tânără în esenţa ei, dintr-odată totul a început să pută a ofilire şi apă stătută. Unei grupări de absolvenţi ai filologiei bucureştene (deveniţi, printr-un şir de împrejurări favorabile, din ce în ce mai influenţi) i s-a părut că, în plin comunism, în jurul anului 1989, după 150 de ani de istorie a beletristicii în limba română şi la numai două decenii de după teribila experienţă realist-socialistă, tot ce trebuia spus a fost spus şi că pentru această literatură venise momentul acela de sfârşit al cursei”.
Noua cursă începuse deja, iar ea a fost prielnică într-adevăr (doar) anumitor tipologii. Am evocat contextul ca să înţelegem mai exact în ce condiţii s-a făcut literatură prin anii ’80-’90 şi, mai mult, care erau atunci şi imediat după şansele de reuşită ale scriitorilor piteşteni. Din perspectiva prezentului, mi se pare că în acest oraş trecutul se uită uşor sau este ignorat. Negarea valorii literar-istorice şi estetice, atât cât au însemnat ele pe plan local, ar fi cu adevărat o pierdere. Pentru că iată cu câtă hotărâre scria Toma Biolan despre idealul său, într-o poezie care poate figura pe drept ca o adevărată ars poetica: „Cocoş de aur pe acoperişuri pitice/ Strigă înspre adâncuri şi bezne – /Cine încă mai este să se ridice./ Până la umeri, până la brâu, până la glezne.// Şi eu, cel pe neştiute robit/ Sinelui în care orbeşte crezum/ Rog pasărea şi fiecare răsărit/ Să mă facă izvor în înaltul tărâm// Ori prinos focului ori cuvântului – / Pulbere vie-a pământului” (Pulbere vie).
Aflat la interferenţa neomodernismului cu postmodernismul, Toma Biolan şi-a identificat preferinţele şi şi-a trasat singur dezideratele estetice. Revăzând volumele (Pasărea paradisului, Nuferi în somn, Cu şoimul pe umăr, Izvoare-n cer şi pe pământ) realizăm faptul că poetul a ştiut să asume şi să regândească relaţia cu ceea ce însemna atunci trecutul poetic, recuperând valorile şi modelele cu care a rezonat fiinţa sa interioară. Un melanj al neomodernismului (prin imaginarul poetic subtil, ascunderea tragicului, limbajul inedit şi expresia cizelată) cu postmodernismul (prin intertextualitate şi „metafizică”), poezia lui Toma Biolan capătă dimensiunea discursului liric firesc într-o realitate ostilă. Atât temele sale predilecte (fragilitatea fiinţei, condiţia umană, timpul repede trecător, erosul cumpănit, o subtilă transcendenţă, spectacolul existenţei etc), cât şi stilul, metaforele generalizate, asocierile bazate pe contiguitate, cuvântul cumpătat şi expresia finisată duc împreună cititorul spre liniştea şi seducţia unei lecturi bogate. Deşi nu a scris multă poezie, cred că tocmai prin poezie a învăţat Toma Biolan ideea de toleranţă. Altfel cum ni l-am explica în atitudinea sa de împăcare şi de receptare a lumii pe care o zugrăvea în culori atât de tari şi o atingea cu verb atât de ascuţit în schiţele sale satirice (Reţetă pentru greţuri), în proza umoristică (Test de fidelitate), în poezia-pamflet (Seducător, Tănase), în cărţile de aforisme (Una pe faţă, una pe dos, Idei căzute pe gânduri)?! Trecerea prin mai multe genuri literare este în sine un exerciţiu intelectual şi o abilitate scriitoricească, ceea ce în cazul de faţă devine o dovadă în plus a talentului. Cu floreta cea mai ascuţită, Toma Biolan şi-a săgetat aspru contemporanii surprinşi în deficit sufletesc şi moral. Ironiile fine, observaţiile precise, arta rafinată a creionării caracterelor şi tipologiilor, refuzul cutezător al complicităţilor de tot soiul şi picăturile acide fulgurante, menite să poarte (ascuns) un sâmbure moralizator adresat societăţii corupte, ne reîntregesc portretul unui scriitor atent, incitant. Nu am amintit toate volumele sale şi nici toate genurile: cărţile pentru copii şi teatrul sunt alte repere auctoriale care ar merita popas.
Nu-mi rămâne decât să sper că o istorie literară, nu neapărat în competiţie cu contradictoriile liste canonice naţionale, va consemna într-o zi şi această operă şi aceste destine dăruite scrisului, pentru că orice istorie până la urmă se hrăneşte şi creşte cu istorii mici/individuale. Toma Biolan ar merita cu prisosinţă pentru cărţile sale în care, peste timp, vedem sclipind cuvântul adunat cu trudă din detritusul zilnic al existenţei.
Magda GRIGORE