Lângă cerul poeziei

Nu știu cum ar suna versurile Carolinei Ilica dacă ar fi cântate, dar am avut prilejul să le ascult recitate chiar de autoare. Mărturisesc că pentru mine, sătul de poezie, sunau măiestru. Sigur, sala muzeului municipal din Curtea de Argeș nu avea acustica ideală, dar era suplinită cu asupra de măsură de vocea feminină tulburătoare, cu un timbru și un ritm seducătoare, trimițându-mă, vreau, nu vreau, la poema barbiliană a șirului de cocori cochetând cu seria din matematică. Mi-l închipui, pe Dan Barbilian, recitând poema-ecuație: „Primăvara vin cocori,/ Mulți și repezi ca și nori,/ Uite-i cum vin de frumos/ Și din zbor se lasă-n jos,/ Pe cel mal verde, frumos… Și mai spune, bunăoară,/ Tu, copilă bălăioară,/ Spune cum spui de frumos,/ Câți cocori s-au lăsat jos?” Dacă a făcut-o vreodată, adică dacă Dan Barbilian și-a recitat această poezie, trebuie să fi sunat superb versul de esență folclorică.

Imaginați-vă acum, cei ce n-ați avut șansa s-o ascultați, pe Carolina recitându-și poemele la Festivalul „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș”. Închipuiți-v-o, agilă și grațioasă, baletând și declamând: „Pe deasupra nopții mele,/ Du-te, dor, și vino, dor!/ Șapte stele logostele/ Vino, dor, și du-te, dor!/ Ce le are Carul Mare,/ Du-te, dor, și vino, dor!/ Patru-s roți de-a hurducare,/ Vino, dor, și du-te, dor!/ Alte trele și tustrele,/ Du-te, dor, și vino, dor!/ Oiște-au făcut din ele,/ Vino, dor, și du-te dor!”

Mă opresc aici, încântat de prozodia fără cusur, de simpatia cu care a primit-o publicul din sală, electrizat. Evident, poezia trăiește singură în pagina de revistă ori în cartea în care a fost publicată. Dar, cred că nu greșesc când spun că dobândește un farmec în plus, înmiresmată de voce. A autoarei în cazul de față, fata cu „păr bălai”, care și-a țesut versurile în cărți de lână, de lemn, de lacrimi. Da, da, nu-i o metaforă, ci este o inovație a poetei care, cu talent, și-a gândit poemele țesute în splendoarea macaturilor de lână împodobind patul ori pereții din cameră, sculptate în lemnul din care este făcută poarta maramureșeană, șiruind în lacrimile Anei zidită-n Mănăstirea Argeșului. La urma urmei, poeta însăși se lasă zidită-n teancuri de poezie alcătuind „Cartea Învierii”, „Cartea Marii Uniri”, „Cărțile de la Vidra”. Da, da, „sus, sus, sus, la Vidra, sus,/ Unde e și Iancu dus”, ca să mai cităm două mult cântate versuri populare care-i stau la inimă Carolinei, născută și ea la Vidra, sat din comuna Vârfurile, județul Arad. O ambiție, un destin? Sus, tot mai sus, excelsior! Asta pare să fie deviza cu care poeta a pornit din Vârfurile cu dorința de a ajunge sus, tot mai sus pe cărările de cleștar ale poeziei. Emoție autentică, fior liric cât cuprinde, inovație pentru „poemele în oglindă” – și nu doar aici! – transfigurarea cuvântului, oximoron elaborat, spirit nativ de „genius loci”, dar, în egală măsură, universal, ritm și melos, artă în adevăratul sens al cuvântului, talent. Talent cu carul! Carolina Ilica se joacă de-a versul și o face genial. Dacă nu mă credeți și chiar iubiți poezia, citiți-i poemele din antologia „Plângând de atâta frumusețe”. Le aflați acolo sus, lângă cerul poeziei, de unde cade roua peste noi, toți. Rouă de versuri fragede, de rugăciune amirositoare și de iubire năvalnică a umanității. „Du-te, dor, și vino, dor!”   

Mihai GOLESCU