Cumpărătorul celebrei Venus din Milo

Printre călătorii străini care au străbătut meleagurile argeşene în veacul al XIX-lea, unul dintre ei va rămâne totdeauna cunoscut prin contribuţia salutară adusă la salvarea unei capodopere pentru patrimoniul umanităţii. Numele lui Lodoïs de Martin du Tyrac de Marcellus (1795-1861), diplomat, călător şi elenist francez, va rămâne strâns legat de cea mai cunoscută sculptură din lume, pe care a salvat-o de la un nedrept anonimat. Ca secretar al ambasadei de la Constantinopol, el este cel care a reuşit, în 1820, să cumpere şi să asigure transportul în Franţa pentru regele Ludovic al XVIII-lea a celebrei Venus din Milo, într-un concurs delicat de împrejurări. Din care puţin a lipsit ca frumoasa fără braţe să intre în posesia beizadelei Nicolae Moruzi, pe atunci Mare Dragoman al flotei turceşti, şi să ia astfel calea Istanbulului. În 1821, statuia a ajuns în mâinile regelui, care a donat-o muzeului Luvru, loc unde se află şi astăzi.

Întorcându-se din capitala otomană spre Paris, vicontele de Marcellus călătoreşte prin Muntenia şi Transilvania, fiind primit la curtea domnitorului Alexandru Şuţu şi asistând la nunta fiicei acestuia, Ruxandra, cu boierul Manoil Arghiropol. Marea petrecere dată la curtea ultimului domn fanariot al Ţării Româneşti în seara zilei de 12 noiembrie 1820 este amintită în scrierea Souvenirs d’Orient (Paris, 1861). Apetitul evocativ al lui Marcellus a redat şi aspecte din călătoria sa prin Principatul muntean, drumeţul consemnând mai ales greutăţile întâmpinate de suita sa la traversarea Carpaţilor. Ca şi alţi călători care s-au plâns, în epocă, de starea jalnică a drumurilor din Valahia, vicontele povesteşte despre felul anevoios şi chiar aventuros în care a reuşit să treacă cu trăsura de la Piteşti, printre strâmtorile de pe Valea Argeşului. „La Sălătruc, opt cai nu mai sunt de ajuns ca să-mi tragă trăsura, deşi este una din cele mai uşoare; li se adaugă şase boi şi zece oameni care, ajutîndu-se cu frînghii şi cu ţăruşi, ţin trăsura agăţată deasupra prăpăstiilor, făcînd-o să alunece de pe o stîncă pe alta. Doi oameni călare, înarmaţi cu topoare, merg înainte ca să cureţe drumul de copacii căzuţi…” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei, serie nouă, vol. 1(1801-1821) p. 907). Existau, în acea vreme, drumuri naturale peste câmpii sau de-a lungul văilor, care uneau centrele comerciale mai importante, dar fără niciun fel de amenajări; ca dovadă, această legătură cu Transilvania, peste Carpaţi, care seamănă cu o trecere pentru animale de povară. Până la punerea în aplicare a Regulamentului Organic, după 1831, nu se poate vorbi despre o preocupare de întreţinere sau de construire de drumuri în Principatele Române.

Dar poate cele mai nostime rânduri care consemnează trecerea prin Argeş a diplomatului francez le descoperim în notele în care lasă o mărturie vie despre un anume farmec feminin întâlnit aici. Ajungând în satele din apropierea munţilor, junele călător rămâne impresionat de portul şi de felul natural de a se purta al unei tinere ţărănci, care îi îndrumă paşii în itinerariul său, amuzându-se discret, dar sincer de încercările străinului de a înţelege ceva din vorbirea valahă: „…Sosesc la Piteşti, reşedinţa ispravnicului. Zăpada şi noroiul se întind peste câmpii. Urc peste câteva văi; nu am păstrat, din ceasurile triste şi lungi petrecute aici decât amintirea unei tinere românce, atât de pitorească în hainele sale zdrenţuite, care m-a condus, în picioarele goale, până la Cascada Argeşului, şi care s-a înroşit auzindu-mă cum mă chinuiam să-i înţeleg graiul.” (ibidem). Răzbate, parcă, din aceste rânduri, ecoul unor amintiri care fac o trimitere directă spre biografia autorului, spre meritele sale datorită cărora putem admira, la Paris, o bijuterie a artei greceşti din antichitate. Înfăţişarea unei graţii feminine în variantă românească, remarcabilă prin simplitatea sa trimite spre naturaleţea acelui chip care aminteşte de Afrodita, zeiţa greacă a iubirii şi a frumuseţii. Prin căutarea unui ideal de frumuseţe desăvârşită în înfăţişările variate ale vieţii, ca şi în plămădirile spiritului, întâmplarea povestită de Marcellus este şi ea o închinare înălţătoare adusă genului feminin, surprins în candoarea sa cea mai autentică.