La noi, acasă, pregătirile pentru noul an şcolar, şi primul din viaţa mea, au început încă din vară. Mama s-a pornit să colinde magazinele de solduri pentru copii, cumpărând la preţ redus aceeaşi marfă pe care, în toamnă, ar fi luat-o la dublu. În plus, ar mai fi stat şi la coadă şi la înghesuială, fără să poată alege ce-i plăcea şi ce-i trebuia.

A venit şi jumătatea lui septembrie. Şcoala începea la cinşpe, şi nu la întâi ca la ruşi, şi nici pe nouă ca acum, în Uniunea Europeană. De mână cu mama am plecat spre şcoală. Eram vizibil marcat, de nici n-am ştiut când am intrat în curtea şcolii. Pe drum, mama şi-a manifestat iarăşi bucuria că o voi avea învăţătoare pe doamna Marin, o fostă colegă de clasă din şcoala primară. N-au fost nicio zi prietene. De exemplu, când se întâlneau întâmplător pe Strada Mare, şi numai nas în nas, îşi aruncau una-alteia câteva vorbe, de parcă le-ar fi costat o avere. În schimb, dacă avea norocul (şi eu nenorocul) să se îtâlnească cu alte colege, se pupau ca în filme şi se aşezau la vorbă, în mijlocul trotuarului, de le uita Dumnezeu.

Curtea şcolii era plină de copii şi de părinţi. Când a sunat clopoţelul, au fost invitaţi înăuntru doar parinţii celor de-a-ntâia. Doamna ne-a ieşit înainte.

– Mă bucur, dragă, că te văd. Ăsta e băiatul tău? Uite, să stea aici, în prima bancă de la geam. Are multă lumină şi la iarnă căldură, doar godinul e la doi paşi.

Mama jubila de bucurie.

– Ai văzut, parcă-mi spune din priviri, o să se ocupe special de tine.

– Dacă este cuminte şi deştept ajunge popă ca unchi’său Tică, ori negustor ca tac’su.

Cuminte eram, dar deştept nu prea. Popă nu vroiam să mă fac, iar negustor nici atât, fiindcă tata nu mai era negustor. Îi închiseseră comuniştii prăvălia şi era să-l ducă şi la mititica, cum se spunea pe atunci la puşcărie. Acum muncea în gară la piatră, la încărcat de vagoane. S-a dus numai după ce o noapte întreagă domnul Barbu Ghica, boier mare, adus la noi în oraş ca „expropriate”, l-a bătut la cap să se înhame la munca de jos în locul Canalului sau Aiudului. Ceilalţi negustori, care au ţinut coada sus, au ajuns nu numai la Canal şi la Aiud, ci şi la Piteşti, unde Ţurcanu îşi omora camarazii de închisoare cu făcăleţul, cu pumnii şi picioarele.

La ora opt fix, părinţii au fost poftiţi afară. Doamna s-a urcat la catedră şi a început să strige catalogul. Pe la sfârşitelea, că eram cu “S”, am auzit:

– Constantin Florea Simion.

Pentru că pe mine nu mă chema Constantin, ci Costel, ca în extractul de naştere, n-am răspuns, crezând că e vorba de alt coleg.

– Simion!!!

Odată cu urletul, am simţit în cap şi lovitura creionului cu care m-a ochit doamna. Am sărit tulnicit în picioare şi abia am şoptit:

– Prezent.

– Văd, dobitocule, că eşti prezent; marş în ultima bancă! Copiii exploatatorilor, care au supt sângele poporului două mii de ani, n-au ce căuta lângă copiii clasei muncitoare.

Abia mai târziu, prin a şasea sau a şaptea, la lecţia de istorie, am aflat că, cu două mii de ani în urmă, împăratul Traian, născut la Nerva în Spania, a venit la Sarmisegetuza cu exploatarea omului de către om şi a supt sângele dacilor.

M-am aşezat în ultima bancă, după ultimul elev. În spate mai erau goale alte câteva bănci.

– Ţi-am zis, boule, în ultima bancă!

La prima recreaţie, mi-am luat ghiozdanul şi am fugit acasă. Mama s-a făcut foc şi pară. A căutat în scrin, a luat extractul de naştere şi…

– Hai la şcoală.

A intrat val-vârtej în clasă, deşi începuse ora.

– Uite actul. E oficial, de la primărie; nu eşti tu mai deşteaptă ca primarul. Pe fi-mi îl cheamă Costel şi nu Constantin, cum l-ai trecut în catalog.

– L-am trecut cum am vrut eu, nu cum vrei tu. Şi dacă nu-ţi convine, du-l la altă şcoală. Iar de acum încolo să-mi zici “doamnă învăţătoare”, că nu mă trag de sutien cu tine. Ieşi afară, că chem miliţia!

De atunci, mama n-a mai venit la şcoală; nici la şedinţele cu părinţii, deşi, de fiecare dată îi duceam biletul. Când se întâlnea întâmplător cu doamna Marin îşi întorcea capul şi-şi acoperea nasul cu batista, de parcă ar fi avut în faţă un câine mort.

În clasa a treia, am trăit însă durerea cea mai cumplită a vieţii mele ca elev. Aveam ora de aritmetică, dar doamna ne-a dat “program de voie”. Puteam face tot ce ne trecea prin cap. Eu stăteam liniştit în bancă, ba chiar puţin speriat, pentru că o văzusem pe doamna Marin uitându-se de câteva ori fix la mine. Lucian Ion şi Puiu Olteanu, doi colegi îngâmfaţi nevoie mare, dar buni la carte, au venit la mine în bancă, după ce au şuşotit ceva cu doamna, m-au băgat la mijloc şi au început să mă preseze, chipurile în joacă.

– Simion!!! a strigat doamna învăţătoare, de parcă o muşcase şarpele boa. Treci la uşă.

A rupt o foaie de caiet, a scris ceva pe ea şi mi-a agăţat-o pe spate cu un ac de siguranţă adus special de-acasă. Radu, băiatul profesorului Negrea, a primit sarcina pionerească de a mă plimba prin toate clasele. Pe foaie era scris cu litere mari de tipar: LENEŞ. Pe atunci acest cuvânt era cea mai mare insultă adusă unui copil, nu ca acum când lenea a devenit virtute chiar şi la adulţi.

Nu m-am mai întors în clasă. Sunase de recreaţie. Am fugit glonţ în spatele şcolii şi m-am aşezat cu faţa lipită de zid. N-am plâns, nu pentru că nu vroiam, n-am plâns pentru că nu puteam. Într-un târziu, foarte târziu, am pipăit în jur, cum face orbul când îi cade vreo monedă din mână şi am dat de ghiozdan. L-am luat de jos, l-am strâns la piept şi m-am ridicat încet, de parcă peste mine trecuse o căruţă încărcată cu lemne.

Mama mă aştepta la poartă, albă la faţă.

– Unde ai stat, copile, până acum?

M-am întors cu spatele, ca să citească foaia care încă atârna pe cămaşă.

– S-o vadă Dumnezeu!

Aş fi vrut ca mama s-o blesteme pe doamna Marin aşa cum o blesteamă naşa pe Tinca a lui Trifu când îi fură ouă din cuibar.

Cu chiu, cu vai, au trecut trei luni de şcoală. Mai aveam o zi şi intram în vacanţa de iarnă. Doamna s-a ridicat de la catedră şi a dat să coboare. Nu ştiu cum a făcut de s-a rostogolit şi s-a lovit cu capul de prima bancă. O clipă am crezut că a murit. După câteva minute a început să se vaite de se auzea până sus, la cimitir. Acolo sus, pe deal, era cimitirul oraşului. A venit, speriat, domnul Preda, directorul şcolii. Au venit speriate şi celelalte doamne învăţătoare.

– Şi-a rupt piciorul, a diagnosticat doamna Rădulescu, de la a patra.

– Şi-a rupt pe dracu’, nu vezi că şi-a frânt şoldul, ca babele bătrâne, a concluzionat doamna Sultănica, de la a doua.

Apoi şoptit ca pentru dânsa, dar şi pentru mine:

– S-o mai sature Dumnezeu.

Până la sfârşitul clasei a patra doamna învăţătoare Marin n-a mai venit la şcoală. Se mişca greu, numai în cârjă. Mult mai târziu a schimbat cârja cu un baston. Dar tot greu se mişca. De unde era să ştiu eu atunci că acel blând blestem al mamei era să fie unul dintre cele mai cumplite. Sigur, ea ştia că “Acolo, sus, Dumnezeu nu doarme niciodată, că vede tot şi nimic din ce e de pedepsit nu iartă”.

Constantin Florea SIMION